- argument -

De ce un dosar despre micii meseriaşi? Pur şi simplu, în primul rînd, pentru că îmi face plăcere să am de-a face cu ei (cel puţin, cu unii dintre ei...). Îmi place să-mi duc pantofii la cizmar, pantalonii la stopat, cheia la făcut dublură, scaunul la tapiţat sau ceasul la reparat.

De ce? Nu doar datorită iubirii mele pentru lucrurile vechi, pe care nu mă-ndur să le arunc şi cărora cred că le mai putem acorda o şansă – doar cineva le-a trudit pentru noi; ci şi pentru rolul lor în economia oraşului. Şi cînd spun „oraşul“, mă refer la Bucureşti. Micii meseriaşi ţin de o anumită „faţă“ a acestuia, care ar putea fi interesantă, într-un mod pitoresc-retro, dacă nu pentru locuitorii lui, măcar pentru turişti. În zone mai clar delimitate ca aparţinînd unui/unor centre vechi, cu părţi pietonale mai multe, asemenea ateliere şi-ar avea hazul şi rostul lor. Pînă una-alta, cei mai mulţi dintre ei sînt pe cale de dispariţie. Se plîng – mai toţi cei întrebaţi – de lipsa urmaşilor. De lipsa şcolilor de meserii în domeniu. Deşi nevoia oamenilor de a face reparaţii încă există. Şi cred că e cu atît mai pregnantă în perioada mult-discutatei crize.

De altfel, aşa reiese şi din foarte succinta anchetă pe care am făcut-o, în dosar, pe această temă. Reparaţiile sînt necesare... Micii meseriaşi – cei mai mulţi dintre ei – oferă, pînă la urmă, servicii utile. Unii chiar s-au adaptat timpurilor şi înnoirilor, modernizîndu-şi atelierele şi aparatura, precum în cazul unor optici „ultimul răcnet“, de pildă. Sau al unor reparatori de biciclete...

Am vorbit, pînă acum, doar despre micii meseriaşi de la oraş. Există, însă, şi corespondenţii lor de la ţară, care practică un alt tip de meserii, mai potrivite locului lor: împletitori de nuiele, tîmplari, argintari. Mai aproape de ideea de meşteşugar decît de meseriaş, mai curînd făuritori decît reparatori. Despre aceştia ne-au povestit, în dosar, cîteva membre ale Asociaţiei „Cîte-n lună şi-n mansardă“, asociaţie care a demarat, anul trecut, cu sprijinul AFCN, Proiectul „Bătături. Urme lăsate de meşteşuguri“, promovînd patrimoniul imaterial.

Şi meseriaşii „Bătăturilor“, şi cei ai străduţelor bucureştene se lovesc şi se plîng de aceeaşi problemă: lipsa continuatorilor. Nu mai găsesc, ca altădată, ucenici pe care să-i lase să „fure“ meseria de la ei.

Cooperaţia – de care unii dintre aceştia încă mai ţin – pregăteşte meseriaşi în anumite domenii, dar în funcţie de cerinţele pieţei. Aşa cum ne povesteşte, într-un interviu, preşedinta UCECOM – se caută, mai nou, mecatronişti şi agenţi vamali.

Numărul de faţă nu-şi propune decît să semnaleze situaţia, fără să-şi permită să spere în vreo rezolvare. Prezentînd portrete de mici meseriaşi şi meşteşugari din diverse domenii – unii mai adaptaţi, alţii mai puţin, unii banali, alţii interesanţi –, dosarul vrea să spună doar atît: aveţi grijă, e o „lume“ care se pierde... (Iaromira Popovici)