- argument -
Prima asociaţie agricolă şi de credit mutual a apărut înaintea României moderne, în 1855, la Brăila, şi se numea „Înfrăţirea“. Apoi, statul român a încercat mereu să promoveze economia rurală prin asociativitate. În 1935 a apărut Legea Cooperaţiei, în care erau prevăzute următoarele entităţi: Banca centrală „Cooperativa“, Centrala Cooperativă de Producţie, Aprovizionare şi Valorificare a Produselor Agricole, Centrala Cooperativă de Consum, Centrala Cooperativă de Îndrumare, Organizare şi Control şi Casa Centrală a Cooperaţiei. Urmăriţi de cîte ori apare cuvîntul „cooperativă“ în această înşiruire şi vă daţi seama că încă nu apucase să aibă faima urîtă pe care i-a adus-o comunismul. Dilema structurală a agriculturii româneşti era, atunci, asemănătoare cu cea din prezent: foarte mulţi proprietari, cu foarte puţin teren. Atitudinea insensibilă a multora, cînd aud despre asta, e de genul: „Păi, să vîndă terenul şi să facă altceva.“ Problema e că vorbim de mase de oameni care nu prea au alternative şi depind de acest pămînt. Soluţia evidentă, atunci şi acum, e să se asocieze.
Într-un fel, România interbelică urma, încet, trendul european: agricultorii se asociau. În 1939 existau 5365 de cooperative, cu 1.033.966 membri. Acum, cuvîntul „cooperativă“ ne invocă confiscarea de facto a pămîntului şi obligarea ţăranilor să lucreze la comun. De fapt, cooperativa, atunci, însemna mai degrabă punerea în comun a producţiei, pentru a putea intra pe piaţă în condiţii mai bune. Cooperativa mai însemna împrumuturi mutuale şi acces la tehnologie în comun. Acea dezvoltare lentă, dar naturală, a fost sugrumată de experimentul comunist al CAP-urilor.
Totuşi, au trecut 23 de ani. Problema rămîne aceeaşi ca în interbelic. E nevoie de a treia venire a cooperativei. Ciclul istoric se reia enervant de exact: România face lent ceea ce s-a întîmplat în Occident mai devreme. Agricultura vest-europeană e bazată pe asocieri. Este paradoxal că, după ce CAP-urile au fost – pe merit – distruse, cei care ne reînvăţau capitalismul încercau să ne reînveţe şi să lucrăm în cooperative. În anii ’90, cîteva programe americane răzleţe încercau să îi ajute pe agricultorii români să se organizeze în forme asociative, dar au eşuat. În 2001, au venit japonezii şi, pînă în 2004, au tot muncit să mişte căruţa cooperatistă din loc. Au luat-o de la nivelul 0: le-au pus oamenilor filme traduse din japoneză, cu asocieri fericite din Ţara Soarelui Răsare (unde 100% din fermieri sînt membri ai cooperativelor agricole), au pregătit consultanţi, apoi au creat şapte structuri-pilot în diverse sectoare: legume, cereale, zootehnie, apicultură etc. Unele au rezistat, altele nu. Apoi, am intrat în UE şi avem un Program Naţional de Dezvoltare Rurală, care are o măsură specială pentru grupuri de producători (le-au zis „grupuri“ pentru a nu le spune „cooperative“). E un eşec. Veţi citi în acest număr cîteva explicaţii.
Ideea acestei teme pleacă de la un proiect al Fundaţiei Româno-Americane, în care CRPE este partener. Încercăm să vedem ce nu a mers în precedentele tentative, ce merge acum şi cum putem schimba legislaţia, astfel încît asocierile agricole să reziste. Credem că am găsit cheia: înainte de a construi cooperative, trebuie să reconstituim încrederea între oameni. E mai greu decît pare. (Alexandra Toderiţă, Cristian Ghinea)
Ilustraţie: Ion Barbu
