Nu m-am atins de sticla asta de douăzeci de ani

Bună ziua,

Mă numesc Veronica şi sînt inginer. Particip pentru prima dată la o întrunire a Asociaţiei Inginerilor Anonimi. Sincer, nu ştiu de ce mă aflu aici. Mă consider vindecată. M-am lăsat de asta de douăzeci de ani. Am venit din respect pentru colegii mei care fac acelaşi efort: de a-şi reaminti, cu un iz de vinovăţie, de ceea ce-au fost cîndva. În cazul meu, e de parcă s-ar fi întîmplat în altă viaţă: aveam alt nume, altă culoare a părului, altă greutate şi, probabil, doar numărul de la pantof mi-a rămas acelaşi.

E întuneric aici, în încăperea unde ne-am adunat. Pesemne că aţi tras draperiile ca să putem vorbi mai în voie. Cred c-aş fi preferat să zăresc un obraz cunoscut, al vreunei foste colege care-a lăsat şi ea totul în urmă şi s-a reconstruit. Ada, eşti aici? Saviana?... Bateţi uşor în podea, dregeţi-vă glasul, daţi-mi un semn, fiindcă sînt uşor stînjenită.

Nu ştiu cît rost are să povestesc toate astea: cei care ştiu – ştiu oricum. Cei care nu ştiu – nici nu vor înţelege.

Multă vreme am crezut că am apucat pe un drum greşit. Mi-am învinovăţit părinţii şi m-am învinovăţit pe mine. Dar noi nu am greşit cu nimic; iar istoria, istoria nu o poţi învinovăţi la nesfîrşit. Pînă la urmă, sîntem ca apa, revenim la cursul nostru firesc. Ceea ce am considerat mult timp drumul meu greşit a început la 14 ani. Acum, privind în urmă, ştiu că era de atunci foarte limpede ce îmi face plăcere şi unde dau rezultate bune aproape fără efort. Învăţam limba engleză din clasa a II-a şi aveam senzaţia că ştiu totul încă dinainte să ni se predea. Verbele se aşezau în cutiuţele lor ca nişte fluturi dresaţi, fără să fie nevoie să tocesc reguli. Pur şi simplu, ştiam. În clasa a VII-a, la o olimpiadă judeţeană la engleză, unde concurau la grămadă de elevi de clasele V – XII, am luat locul al doilea, după un elev de-a XII-a de la o clasă de filologie, cu o naraţiune pe o temă care mă fascinase. Am primit de la profesoara de engleză o carte de tehnica traducerilor, destinată studenţilor de la facultatea din Piteşti. Mama, nemţoaică, spunea că talentul meu se explică prin originile ei. Literatura mi-era cea mai bună prietenă. În primele zile de după vacanţă nu mă puteam opri din povestit cărţile luate de la biblioteca de cartier…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit cînd, la 14 ani, am dat la un liceu de matematică-fizică. Acela era liceul cel mai bun din Piteşti, acolo mergeau toţi copiii buni – la „Bălcescu“. Clasele de filologie-istorie se desfiinţaseră cu un an înainte. Oricum, mă speria acel „istorie“ de lîngă filologie. Nu m-au chinuit prea tare nici matematica, nici fizica. Am o minte organizată care are nevoie de reguli, de rigoare. La orele de engleză, profesorul se uita pe fereastră, admira soarele, se întindea şi-mi spunea peste umăr: „Dijmărescu, teach the lesson!“ Citeam lecţia nouă. Băieţii se băteau ca să stea cu mine în bancă, la engleză, mai ales în treapta a doua. Pentru rusă, trebuiau programări! Profesorul de română, adoratul, mă învrednicise să domnesc, împreună cu o colegă, peste muzeul de lîngă clădirea istorică a liceului, un mic palat care adăpostea comorile absolvenţilor deveniţi celebrităţi – scriitori, pictori, muzicieni. Printre tablouri, manuscrise, rame de ochelari şi tabachere, făceam piruete aşteptînd vizitatori care nu veneau aproape niciodată şi cîntam la un pian dezacordat, însufleţind nevrotic muzeul…

Şi totuşi, drumul n-a părut greşit nici cînd, la 18 ani, m-am dus să dau examene tot la matematică şi fizică, la o facultate tehnică din Bucureşti. Era, pur şi simplu, drumul. Un drum care în cele din urmă m-ar fi dus la oraş, nu la ţară. Într-un birou de proiectare, ca şi tata. Ştiam de cînd eram mică ce-nseamnă asta. La început, biroul de proiectare al tatălui meu era în aceeaşi clădire cu muzeul judeţean. Îl chemam de la poartă, portarul rotea discul telefonului, tata se ivea zîmbitor, peste cîteva minute lungi, printr-un gang dincolo de care era plin de lumină şi verdeaţă. Mai tîrziu, în noua clădire a institutului de proiectări, chiar de inginerii piteşteni realizată, îl aşteptam lîngă o machetă detaliată a oraşului, hoinărind cu degetele printre blocuri cît cutiile de chibrituri. Mă fascina. Îmi plăceau şi colegele lui, vorbind în şoaptă, mereu aranjate, ţinînd creioane bine ascuţite între degetele fine, şi colegii mirosind a cafea sau a ţigări, cu cămăşile atent călcate, adresîndu-se mereu unul altuia cu „dumneavoastră“.

Nu ştiu să explic foarte bine, dar ăsta era drumul. Lecturile ţineau de vacanţe, de timpul liber. La fel cum şi cîntatul ţinea de plăcere. „Drumul“ însemna matematica, fizica, un asemenea institut, o planşetă, haine curate; dar sigur că şi pachete de griji – însă şi acelea văzute cumva ca fireşti, grijile adulţilor, ceva îndepărtat, la care nu prea voiam să mă gîndesc.

Am fost opt şi ceva pe un loc la admiterea la facultate – generaţia decreţeilor. Cred că am început să simt că ceva e foarte, foarte greşit, prin anul doi de facultate. În timpul orelor de matematică – analiză superioară, visam, visam cu atîta aplicaţiune, privind pe ferestrele largi ale amfiteatrului, departe de tabla pe care se desfăşurau ecuaţii monstruoase care se transformau în alte ecuaţii monstruoase, pentru a se ajunge, la capătul demonstraţiei, la alte ecuaţii monstruoase. Acasă, în camera de cămin, îmi înflorea disperarea. Număram anii de studenţie, pe care-i mai aveam înainte, cu groază – ce-avea să se aleagă de mine? Încotro mergeam? Aş fi schimbat, însă aveam senzaţia că e prea tîrziu, că toţi cei care au făcut filologie-istorie ştiu ceva ce eu nu ştiu şi n-am cum să mai recuperez niciodată. Ultimii trei ani de facultate – din cei cinci – au fost mai în regulă, mi-au plăcut multe materii, proiectele le făceam cu o oarecare uşurinţă, deşi uşor nu era, însă disperarea mea nu avea nici o legătură cu asta, cu dificultatea, ci numai cu ce avea să urmeze. Era de parcă aşteptam să mă prăbuşesc într-un hău.

Am început facultatea în 1986 şi am terminat-o în 1991. Am fost prima generaţie cînd nu s-au mai dat repartiţii, deci nu mai contau mediile pentru care ne străduiserăm. Totuşi, după ce am absolvit – media 8,13; la diplomă, 9 –, s-au afişat posturile care ar fi urmat să fie puse la bătaie pentru repartiţii. Am dat concurs pentru unul dintre ele. Am proiectat, vreme de patru ani, instalaţii de iluminat pentru Dacia – şi culmea e că există o poezie în toate astea, în felul în care calcule sofisticate îţi arată cu precizie cîtă şi ce fel de lumină este ideală într-o anumită încăpere, în funcţie de oameni, de suprafaţă, de activitate (dacă aş spune că m-au ajutat cînd am tradus anumite texte de Beckett, n-aţi crede; aşa că nu spun). În colţul din dreapta sus al planşetei aveam portretul lui Cioran. Sub birou, cărţile. Acasă, dădeam meditaţii la engleză şi făceam cursuri postuniversitare de engleză-americană şi semiotică, într-un sistem care acum nu mai există. Am alcătuit o lucrare, ceva cu simbolurile Lumii de dincolo, blajinii, apa sîmbetei...

Se clatină draperiile. Ne apropiem de final? Ah, bună seara, domnule Sorokin, eraţi aici… Repede. La finalul lui ’95 mi-am dat demisia, am dat concurs la un cotidian local, după trei săptămîni de training am fost angajată ca secretar general de redacţie. Imediat apoi, redactor-şef adjunct. Apoi, redactor-şef. Scîrbită de ceea ce crezusem iniţial că e scris, dar nu era decît antiscris, vînătoare de realitate, am fugit în lume, după alţi patru ani şi jumătate, cu un arhitect care traducea Nabokov cu pixul, în caiete. Ne-am căsătorit şi trăim cu diplomele ascunse cine ştie pe unde. Între timp, am fost redactor-şef de revistă, corespondent pe teme culturale la un cotidian central, purtător de cuvînt la Primăria din Sibiu, redactor de carte la o editură, redactor şi colaborator la multe ziare şi reviste, nici eu nu mai ştiu. Acum traducem, scriem, ne uităm pe ferestre, rîdem la cuvinte ca la fiinţe. Sîntem destul de fericiţi şi destul de săraci, cum sînt şi vor rămîne întotdeauna rătăciţii, intruşii.

Se-aude ceva de alături. Nu cumva-i camera cu scriitorii care-au fost cîndva medici? Dă, Doamne, să fie! Se-aude cum ies. Vreau să-l întreb ceva pe Anton Pavlovici, vă rog, chiar trebuie să plec, zău că n-am ce căuta aici, credeţi-mă, nu m-am mai atins de o sticlă din asta de douăzeci de ani… 

Veronica D. Niculescu este scriitoare şi traducătoare.