Ați publicat de curînd o carte care se numește Aventurile unui călător naiv (între mișcare și izolare), Editura Lebăda neagră, 2020. O carte inspirată din realitatea imediată, care speculează cu umor absurdul din viața de zi cu zi, în general și în mod special pe cel al situației de acum. Așadar ce face un scriitor în pandemie? Scrie?

Nu știu ce face un scriitor în pandemie, fiecare face altceva, unul s-o fi uitînd non-stop la filme, unul o fi scriind, altul o fi citind, altul s-o fi blocat și își fixează non-stop pisica – cred că scriitorii sînt atît de diferiți unul de altul ca un fluture de-un elefant și e foarte bine că este așa. Eu am scris zilnic, da, dar nu pentru că era pandemia, care, din păcate, încă mai este și va mai fi o bună bucată de vreme, treaba a evoluat cu totul altfel, trebuie să povestesc asta: totul a început anul trecut, în septembrie, cînd am fost cîteva zile la Chișinău, invitat acolo prin Goethe Institut, și mi-a plăcut foarte mult în orașul acela, în primul rînd pentru că trăiesc niște oameni foarte faini acolo, apoi, pentru am pățit acolo tot felul de lucruri absurde și demente, aveam impresia că sînt personaj într-un film cu Chaplin. Cum pe mine mă fascinează chestiile trăsnite, am început să relatez despre ele pe Facebook, am postat texte scurte, descriind succint diferite situații. Și în punctul ăsta s-a întîmplat ceva: dintr-odată, a apărut un public avid să citească întîmplări din astea, da, da, mai vrem, continuă, au zis zeci de prieteni și de necunoscuți care au participat la cele relatate cu trup și suflet și cu tot felul de comentarii care mai de care mai ironice, vesele și subversive, iar hohotele de rîs comune au fost rezultatul foarte agreabil. Cînd povestești ceva ca autor, întrebarea de bază este pe ce ton o faci, cum nimerești tonul care ți se potrivește – și eu am simțit brusc că da, exact asta-i muzica ce-mi place. Așa că am continuat – întrebarea e dacă poți găsi zilnic ceva ieșit din comun de povestit, ceva surprinzător –, la Chișinău situațiile absurde le-am găsit la tot pasul, dar după aia? Ei bine, viața e în sine o comedie. Plecînd de-acolo, am continuat cu textele astea zi de zi și n-aș fi făcut-o, probabil, dacă nu aș fi văzut că cititorii stăteau cu urechile mereu ciulite, avînd reacții mai tari decît aș fi sperat înainte, și am scris în primul rînd pentru că mi-a făcut o mare plăcere. Sînt de părere că doar scrisul din plăcere, din pasiune, din deplina convingere interioară are șanse să iasă bine, cititorul te simte, altfel nu prea iese, poți scrie doar corect sau inteligent, dar asta cam duce la monotonie.

În fine, am continuat cu relatările întors aici, în Germania, situațiile absurde nu lipsesc nici aici, chiar dacă sînt uneori altfel și, uite așa, cîndva m-a prins pandemia, lockdown-ul. Ei, și aici, brusc, situația a devenit alta – nu mai zbori cu avionul dintr-o țară în alta, nu mai ieși pe stradă, totul se petrece între patru pereți, mă rog, mai ieși scurt pe balcon și basta. Ăsta da absurd și lipsă de sens la maximum. Toată lumea e închisă în casă și disperată, tuturor le e frică, în România, în Germania și aiurea, întrebarea esențială care se pune este: scăpăm sau nu cu viață? M-am simțit ca într-o piesă absurdă, ca la un meci de box unde eu sînt Chaplin ăla care se ascunde după arbitru și fuge în jurul ringului, eu contra „COVID-ului”, eu ăla mic și el monstrul, din păcate nu l-am făcut KO, dar am cîștigat la puncte. Vorbind de literatură, prin aprilie, mintea mi-a fost invadată de teatrul absurd al lui Ionesco și Beckett pentru care am avut întotdeauna o antenă puternică. Stai și te gîndești: tot ce se întîmplă e demență, omul e o jucărie a destinului, nu există nici un sens niciunde, ce ne facem, doamnelor și domnilor? Ia hai să ne jucăm puțin, ia hai să facem pe clovnii, să scoatem limba la destin, dacă ne scufundăm, cel puțin s-o facem fără plictiseală și frică. Așa ceva am simțit, cred că nu există un timp mai potrivit pentru a simți și sfida absurdul căruia îi sîntem expuși în permanență decît pandemia. Și, în plus de asta, am avut mereu un public mai atent ca niciodată, oricum lumea nu avea nimic de făcut, era îngrozită și mulți îmi așteptau în fiecare dimineață nerăbdători textele – rapid s-a născut o solidaritate în numele absurdului, am auzit chestii de tipul: „Mă simt ca-n O mie și una de nopți, v-aș tot asculta, sper să mai dureze pandemia”  sau: „Parcă sîntem pe Titanicul care se scufundă și tu cînți la vioară!”. OK, fapt e că nu cîntam nimic patetic, de tipul vai, vai, ce tristețe!, ce tragedie!, asta o făceau destul alții, ci mai mult cîntece jucăușe, uneori poetice și mereu absurde. Am inclus și unele comentarii ale cititorilor în carte tocmai ca să demonstrez ce am spus înainte, că această carte e și un rezultat al interacțiunii, nu s-ar fi născut în forma asta fără public. Și așa a ieșit în septembrie cartea asta, Aventurile unui călător naiv (între mișcare și izolare). Din păcate, din cauza pandemiei nu pot veni acum în România, tare mi-ar fi plăcut să fac cîteva lecturi publice și să-mi întîlnesc prietenii și cititorii, și comentatorii, desigur.

Sînteți un scriitor căruia îi place să interacționeze în mod activ și direct cu publicul său la lansări de carte, evenimente, tîrguri etc. Ați participat la vreun eveniment de cînd a început pandemia? Credeți că un scriitor se poate „reinventa” în condiții precum cele de acum, de pildă se poate „muta” permanent, cu toată bucătăria lui, în spațiul virtual?

Înainte participam des la evenimente, hai să zicem cam de 20 de ori pe an, citeam în biblioteci, școli, mici teatre, însă de cînd a început pandemia, toate evenimentele s-au cam anulat. De-o vreme încoace, s-au reluat unele evenimente, dar, cum e și normal, cu mari restricții și acum situația iar se agravează, se pare că iar se va bloca totul, situația e imprevizibilă. Lecturi publice nu am mai avut, a fost imposibil, am avut, însă, două lecturi la o școală elementară din Krefeld din cărțile mele pentru copii. În rest: pauză mare. Nu cred că un scriitor se poate muta cu toată bucătăria sa în spațiul virtual, cu toate că se petrec aici niște deplasări, prin forța lucrurilor, însă avem neapărat nevoie de oameni în carne și oase cu care să comunicăm, de un public viu și prezent live, căruia îi simțim respirația reală și nu doar virtuală.

Sînteți în același timp și traducător din limba română în limba germană. Ați participat aproape în fiecare an la atelierele de traducere organizate de FILIT la Ipotești, anul acesta atelierele s-au ținut online. Traducătorii din limba română nu s-au mai putut întîlni „pe viu”. În plus, nu mai există (deocamdată) tîrguri de carte. Care credeți că vor fi consecințele acestei crize pe termen lung asupra pieței internaționale de carte, dar și a literaturii?

Mă traduc de cele mai multe ori pe mine, mai ales în ultima vreme, dar am tradus și mulți alți autori din română în germană înainte. E bine cînd autorul și traducătorul se cunosc, așa poți să-i mai pui întrebări autorului. Traducîndu-mă pe mine, pot să-i pun întrebări autorului la orice oră din zi și din noapte, cînd nu știe să răspundă la ele îi e cam jenă, dar mă fac că nu observ asta. Da, totul e online la ora actuală, am avut o întîlnire FILIT cu traducătorii internaționali pe Zoom, la începutul lui octombrie. A fost foarte interesant și cu folos, dar nu se poate compara cu realitatea, cu întîlnirile de la workshop-ul internațional de la Ipotești, cu întîlnirile de la Iași, e nevoie de contacte pe viu și acum totul mi se pare artificial, lipsit de viață. Nimeni nu știe cît va mai ține asta, dar cîndva se va termina și eu zic, adică sper, că ne vom întoarce la vechile formule. Mie, și nu doar mie, îmi lipsesc sălile de spectacol pline, sălile de teatru, de cinema, de concerte, online-ul nu e o alternativă bună pentru mine, dar asta este. Tîrgul de carte de la Frankfurt are loc online anul asta, e o tristețe, nici nu o să mă uit la evenimentele transmise. La ora actuală e o buluceală enormă în domeniul noilor apariții editoriale, toți se înghesuie pe o piață deja saturată, aparițiile de anul ăsta și de anul trecut își fac concurență. Dar am citit chiar ieri că vînzarea cărților de literatură a crescut în ultimul an în Germania, prin comerțul online – cum altfel? –, plus prin librăriile din nou deschise de-o vreme încoace. În pandemie lumea are nevoie de literatură, de evadare în ficțiune. Nu știu cum e evoluția actuală în România, știu doar că pe piața de carte e jale mare acolo, sper să-mi cumpere totuși cel puțin unul, dacă nu chiar doi, cartea. Vorbind foarte serios acum, am o mare stimă pentru cei care vînd cărți în ciuda condițiilor vitrege din România.

Sînteți conectat în permanență la două lumi – Germania și România (prin intermediul Internetului). Există abordări diferite ale crizei sanitare (inclusiv în mediul cultural)?

La nivel sanitar, Germania stă excelent, asta liniștește, infectările sînt numeroase acum și aici, dar încă de zece ori mai puține decît în Spania sau Marea Britanie – situația însă se poate schimba rapid, nimeni nu știe cu adevărat ce va fi mîine. În Germania, lumea e la nivel individual mai disciplinată, mai înclinată să respecte regulile, asta duce la o cifră de infectări de zece ori mai scăzută decît în țările unde lumea se îmbrățișează și se pupă la tot pasul, chiar dacă nu-i voie. Abordări diferite în cultură? Statul a investit aici multe milioane și în subvenționarea celor din domeniul artistic a căror existență e puternic amenințată acum, mulți au dat deja faliment, alții tremură. Ajutoarele sînt enorme față de România, totuși statul nu poate rezolva totul. Habar n-am unde duc toate astea, încerc să trăiesc în prezent, doar în prezent, restul e ficțiune. Filozofic vorbind, de fapt, așa a fost dintotdeauna, nu știm ce va fi mîine, dar acum devenim extrem de conștienți de asta.

Vă e dor de România? Credeți că, într-o situație de acest gen, distanțele ne apropie sau ne separă și mai mult?    

Da, am tot vrut să vin în România anul ăsta, dar am fost sfătuit în rînduri repetate de prietenii de acolo să n-o fac, riscul ar fi prea mare. Problema mare mi se pare riscul unei spitalizări acolo, din cîte aud, asta n-ar fi o situație prea veselă. Ce să spun de distanțe? Răspunsul este contradictoriu în sine: și în situația actuală distanțele separă, căci, vorba aia, ochii care nu se văd se uită, dar, pe de altă parte, nu mai joacă nici un rol, dat fiind faptul că, în măsura în care sîntem întregi la minte, ne dăm acum seama perfect că ne aflăm cu toții în aceeași barcă și că trebuie să ne ținem de mînă ca să rămînem la suprafață.

Care e primul lucru pe care îl veți face după ce se va termina toată nebunia asta?

Nu se va termina de azi pe mîine, ci treptat. Primul lucru? Îmi voi relua și călătoriile exterioare, călătorii interioare tot fac la ora actuală, în primul rînd vreau să-mi revăd prietenii, nu pe Skype, ci la o masă plină, fără mască și distanțare de doi metri. 

Jan Cornelius este scriitor român de origine germană, locuiește la Düsseldorf. Cea mai recentă carte publicată în limba română este Aventurile unui călător naiv (între mișcare și izolare), Editura Lebăda neagră, 2020.

interviu de Adina POPESCU