Cu aerul ei de ţăţică îmbrăcată şi de la Dragonul Roşu, şi din buticurile exclusive de la Paris, România a trecut de la cenuşiul tăcut şi inexpresiv de pe vremea lui Ceauşescu la culori care ţipă bezmetic. Sobrietatea negrului are străluciri cocalare, iar în albul cel mai imaculat pîndeşte un rozaliu care-ţi face neruşinat cu ochiul. Roşul e cel mai adesea agresiv şi executiv – ca în taioarele doamnelor masculinizate de la multinaţionale. Galbenul strigă la tine din cravatele domnilor care, din necesităţi profesionale, poartă costume în culori închise. Albastrul are nuanţe ameninţătoare de „Nu ştii cine sînt eu!“. Verdele calm, de tweed, al hainelor lui Neagu Djuvara e o insulă între toate nuanţele de verde sclipicios prin care eşti avertizat că te afli în preajma unui Vip sau a unei Vipese. În maro nu se mai îmbracă decît fraierii şi miliardarii care vor să pară populari sau să rimeze vestimentar cu nuanţa lambriurilor de pe iahturile lor. Griul şoarece are trecere numai cu eticheta unei case de modă celebre, iar griul închis e fostul gri deschis al hainelor pe care le-au primit de milă boschetarii.  

Dacă ieşi din centrul Bucureştiului, albul îşi pierde solemnitatea, poate şi din cauză că e culoarea unor tricouri care au avut şi zile mai bune, sau e purtat în metrou de fete ai căror pantaloni de un alb strălucitori tînjesc după scaunul din faţă al unui 4x4 sau al unei decapotabile cu perspective. Aici negrul începe să aibă voioşia tricourilor cu reclame pe ele, popularitatea pantalonilor de velur spălaţi cel puţin o dată şi misterul sutienelor care se întrezăresc prin bluzele fetelor. În cercul următor, în care se simte influenţa hainelor cumpărate de la second-hand, nu mai contează culoarea cu care te afişezi, ci cum faci să n-ai aerul că te-ai îmbrăcat la mîna a doua. Aici îi găseşti pe toţi cei care au aerul că sînt la modă, dar cu o întîrziere de un an, şi pe cele care vor să se îmbrace ca la Paris şi îşi fac propria lor casă de modă din magazinele SH. Ăştia sînt ambiţioşii fără bani: domnişoarele care visează la roşul taioarelor executive şi domnii care bat la uşa firmelor care îi vor obliga să se îmbrace în costume negre. În ultimul cerc al Bucureştiului se află purtătorii de blugi fără marcă şi de haine a căror culoare nu contează. Pentru ei blugii sînt pantalonii ultimei şanse sau ai încercării de a mai părea ceva într-o lume în care nu-şi mai găsesc locul. Unii sînt şomeri care-şi mai rostuiesc ceva de muncit la negru, alţii sînt nefericiţi care vor să pară apţi de muncă. Îi vezi pe la cîrciumi de cartier sau pe la cîte un non-stop, unde îşi spun poveşti în aşteptarea unei slujbe care nu mai vine. Pentru ei blugii sînt echivalentul speranţelor pe care le-au avut în tinereţe că-şi vor putea cumpăra o pereche, ca să poată părea băieţi de pe centru. Acum, din acele speranţe nu mai au decît încercarea de a părea şi azi băieţi de băieţi, ca să-şi găsească o slujbă după ce au rămas cu buzele umflate.  

Dacă pătrunzi în România profundă, cea de la ţară, culorile sînt mai prăfoase şi de cele mai multe ori ieşite la apă. Recunoşti portocaliul, roşul şi galbenul de partid pe tricouri şi geci de fîş, care au apucat să se decoloreze de la ultima campanie electorală, în combinaţie cu pantaloni a căror culoare nu contează şi cu şlapi care ridică praful de pe marginea drumului.  

Aici femeile umblă îmbrăcate în trening în jurul casei, iar fetele – în rochii negre sau roşii din bumbac chinezesc. Bărbaţii poartă bermude din care le ies ţurloaiele arse de soare şi duc de coarne cîte o bicicletă rămasă de pe vremea cînd făceau naveta. Prin curţi vezi cîte o Dacie pe butuci, în jurul căreia a crescut iarba. Iar în faţa caselor mai răsărite – nu cele de vacanţă, care seamănă cu dinţii de aur dintr-o dantură stricată – dai cu ochii de vreun Logan proaspăt spălat pe bătătură şi pregătit pentru o expediţie la oraş. Adunaţi la mesele de tablă de sub umbrarul cîrciumii din centru, care a rezistat aproape neschimbată asalturilor tranziţiei, moşuleţii sînt îmbrăcaţi cu tricouri în dungi roş-albastre, pe sub haine negre, încît au aerul că-şi fac încălzirea pentru lumea de dincolo. 

În satele astea casele de vacanţă sînt văruite în trandafiriu sau în violet şi pe acoperiş au ţiglă de un roşu-vişiniu, să se vadă de la distanţă şi să facă diferenţa faţă de casele ţăranilor din jur. Acestor vile le răspund coloristic palatele şi pălăţelele ridicate la margine de ţiganii care au făcut bani, nu se ştie cum, prin străinătate ori din afaceri cu fier vechi sau de altă natură prin ţară. Asta în timp ce băncile din faţa primăriei, acolo unde ele există, sînt vopsite în tricolor, ca să se pătrundă românul de patriotism în timp ce stă pe ele, iar dispensarul şi mai ales şcoala sînt cel mai adesea coşcovite, de parcă ar fi în curs de abandonare. Satele astea lovite de o sărăcie progresivă tot mai neiertătoare nu fac altceva decît să încurce circulaţia maşinilor care trec pe drumurile naţionale şi trebuie să încetinească atunci cînd ajung pe teritoriul lor.  

Care sînt însă culorile oralităţii noastre? Dacă ţinem seamă care e substantivul comun cel mai des folosit în discuţii, cea mai răspîndită dintre ele, cu diversele ei nuanţe, ar fi culoarea sexului masculilor, de la cea mai fragedă vîrstă la adînci bătrîneţi. Ar urma culorile banilor şi ale covrigilor şi de-abia după aceea culoarea sexului femeilor care, pînă cu vreun deceniu înainte, se afla pe un evocator prim loc. Românul a trecut însă între timp de la soluţia expeditiv-metafizică a trimiterii celor care nu-i plac în stadiul de proiect, la invocarea meditativă a propriului său organ de reproducere, potrivit unei noi filozofii: am, deci exist!

 Cristian Teodorescu este scriitor.