Încăperea festivă în Maramureş, sau „casa dinainte“, „odaia de parade“, ori „camera îmbrăcată ţărăneşte“ (cum i se spune în ultima vreme), este puternic marcată identitar: obiectele care o compun vorbesc despre omul care le-a creat, despre statutul său social şi economic în comunitate, motiv pentru care sînt afişate cele mai frumoase lucruri, mai ales zestrea fetelor. Deschisă ocazional, în „camera bună“ se trec şi se petrec cele mai importante evenimente din viaţa unei familii: aici îşi iau mirii iertare de la părinţi; de aici pleacă alaiul de nuntă spre cununia religioasă; aici sînt primiţi cei mai de seamă oaspeţi. 

Prin acest spaţiu, individul se manifestă creator pentru a se prezenta pe sine. Cei mai mulţi respectă limitele impuse de comunitate şi continuă tradiţia locală, dar există numeroase cazuri în care localnicii se arată a fi în pas cu schimbările sociale, culturale şi economice care apar, renunţă la reguli care nu mai sînt de actualitate, adoptă reguli noi de aranjare a încăperii festive. Cu alte cuvinte, modifică tradiţia locală. De altfel, tradiţia în sine este un proces: ea se transmite, este reiterată, dar şi alterată ori abandonată, ceea ce nu face altceva decît să deverască puterea şi viabilitatea sa, actualitatea sa într-o societate dinamică – aşa cum este cea maramureşeană. 

Modificarea tradiţiei poate să ia diferite forme, iar un mod de a răspunde schimbării este prin revitalizarea tradiţiei, un proces caracterizat prin referinţa pe care o face la trecut. Ameninţată să fie abandonată în mare măsură, pentru că în unele case nu se mai „îmbracă“ o cameră „ţărăneşte“, se observă în contrapartidă o mişcare de contracarare a abandonării tradiţiei. Astfel, în două comunităţi (Ieud şi Dragomireşti) au fost inaugurate, în 2001, două muzee locale: Muzeul familiei Pleş (Ieud) şi Muzeul ţărăncii române (Dragomireşti). 

Muzeul din Ieud este deschis la iniţiativa familiei Pleş: Ioana a fost susţinută de familia sa, în special de fiică şi ginere. Acesta găzduieşte lucruri care fac parte din zestrea familiei: sînt etalate ţesături care poartă cu sine povestea a patru generaţii de femei (dna Pleş a expus, pe lîngă obiectele făcute de ea, zestrea moştenită de la bunică, mamă şi soacră). Muzeul se personalizează astfel şi are o valoare adăugată prin chiar această conotaţie genealogică, deşi acest aspect nu este exploatat în nici un fel şi nu este explicat celor care îi trec pragul. În schimb, turiştilor li se prezintă etapele de prelucrare a cînepii – o iniţiativă inedită, la fel de binevenită. 

Muzeul din Dragomireşti a fost gîndit şi conceput de N. Timiş ca „un semn de preţuire şi omagiu adus femeii“. Aflat în administraţia Consiliului Local, este îngrijit şi prezentat de Maria Z. Obiectele care îl compun, provenind numai din localitate, sînt donate de oamenii din sat, ori au fost cumpărate de Primărie. Maria preţuieşte şi îngrijeşte muzeul, pentru că – după cum afirmă – „Mai multă lume îmi intră aici ca în casă la mine“. Vizitatorilor le explică rolul fiecărui obiect din muzeu, în special „ruda“ – o bîrnă de lemn pe care sînt aşezate într-o ordine anume ţesături – despre care spune că e „o rudă de fată de gazdă“, o rudă de oameni bogaţi. 

Cele două muzee reprezintă un pas important înspre patrimonializarea şi instituţionalizarea tradiţiilor, în două comunităţi care păstrează încă „odaia de parade“ ca o tradiţie viabilă şi de actualitate. În cele două instituţii, obiectele din interior primesc alte sensuri decît cele pe care le au în mod obişnuit în casele din aceeşi localitate. Aici, obiectele sînt îngheţate în timp, nu dinamice. Sensul lor şi modul în care sînt trăite ţin de tradiţia fixată înspre trecut, fără a avea puterea actualizării în prezent, în concordanţă cu ritmul în care aceeaşi tradiţie este revalorificată în comunitate. Cu atît mai mult, patrimonializarea este un demers necesar, pentru că ritmul alert al schimbărilor provoacă şi abandonarea unei părţi a tradiţiei transmise. De aceea, cele două muzee oferă un important reper în analiza dinamicii culturale locale.

Foto: V. Dorolţi