În ultimii 80 de ani, ne-am obișnuit a crede că discursul antioccidental e monopolul extremei stîngi a politicii. Dar acesta e un clișeu, eronat. Eu am avut, în familia mea de olteni, simpatizanți legionari – și mulți dintre cei care citiți aceste rînduri i-ați avut, la rîndu-vă, în familiile voastre. Comunismul a fost o himeră plantată la noi din semințe străine. Dar legionarismul nu ne-a fost impus de Mussolini sau de Hitler, ci a fost un produs himeric autohton, al unei/unor generații de români – distilînd naționalism, antisemitism, ultraortodoxie, cultul forței și al morții, plus o serie de complexe identitare etc.

Amenințarea viitoare nu e neocomunismul -  ci neolegionarismul

După 1990, în discursul nostru public se observă două fenomene: i) spălarea la față a legionarismului și ii) confuzia doctrinară stînga-dreapta. Să le luăm pe rînd:

i) Noi am cerut foștilor comuniști să‑și facă spovedania, ne-am dorit un „proces al comunismului“ ca la Nürnberg, ba încă unii (precum eu, ca senator liberal de Timiș) ne-am imaginat că o lege a lustrației ne va scăpa de ex-comuniști. În timp ce „antiiliescienii“ strigam, în Piața Universității ’90, „Jos neocomunismul!“ etc., de fapt, „neocomuniștii“ întorseseră tacit haina, construiau fără remușcări capitalismul lor și urmau să dea și prima generație de milionari în dolari.

În paralel, după 1990, judecarea la rece a legionarismului a rămas în ceață, cu excepția cărților unor istorici – texte și opinii care au fost depășite cantitativ, în timp, de memorialistica legionară și de o întreagă literatură laudativ-nostalgic-prolegionară, care azi alimentează un filon ce apare unde te aștepți mai puțin. Altfel spus, eșecul utopiei comuniste pare a fi produs la noi un fel de spălare la față a utopiei legionare.

E adevărat că unii legionari s-au opus comunismului după 1945 – dar rămîne de discutat dacă aceasta face din ei niște democrați! În Europa, mulți comuniști, după 1933, i s-au opus lui Hitler – dar, oare, aceasta face din comunism o ideologie benefică? Nu cred. Cît privește suferința legionarilor din închisorile comuniste, le fel, lucrurile sînt nuanțate: nu comuniștii au început arestarea legionarilor, ci Carol al II-lea și Ion Antonescu, pentru că vedeau în ei o tulburare a ordinii în stat. Oricum ai face numărătoarea, e clar că nu toți legionarii au fost martiri (ba unii au intrat printre primii în PCR…), după cum nu toți martirii închisorilor au fost legionari – și e de bun-simț să acceptăm că, în marele număr al românilor trecuți prin închisorile politice comuniste, legionarii au fost minoritari.

Așadar, nu știu cîte spovedanii ale ex-comuniștilor am avut după 1990; dar, atenție, nici ex-legionari care să-și facă mea culpa n-am avut!

Acest filon prolegionar, care are la noi tradiție, va putea genera, în deceniul următor, viitorul discurs anti-Occident. Și aici introduc al doilea fenomen amintit mai sus:

ii) În România de azi (ca și în Europa, pare-se), granițele dintre dreapta și stînga sînt fluide. Mai e socialismul de stînga? Mai e liberalismul de dreapta? Aceste partide sînt creații de secol XIX – ce anume le-ar garanta supraviețuirea în secolul XXI? Mai avem azi burghezie? Mai avem proletariat? Azi, un sindicat din București scoate în stradă cel mult sute sau mii de oameni; în schimb, cîteva mesaje pe rețele sociale au scos sute de mii de suflete, de pe o zi pe alta. Această realitate va modifica politica de mîine – și în bine, și în rău.

Particularismul României este că, la noi, confuzia „stînga“/„dreapta“ a început devreme: în ideologia lui Ceaușescu găsești o serie clară de teme mai curînd legionare decît socialiste; nu voi detalia acum, subiectul aici fiind altul. Iar pentru cine analizează politica românească de după 1990, surprizele-s nenumărate. Partidele „de dreapta“ au fost adesea pro-inclusive și pro-minorități (de la integrarea politică a maghiarilor pînă la toleranța față de mișcarea gay etc.), în timp de partidele „de stînga“ au fost conexe discursului naționalist sau tradiționalismului conservator („Mîndri că sîntem români“ la alegerile europene din 2014, „referendumul pentru familie“ din 2018 etc.).

Teme ale discursului antioccidental

Pe fondul acestei granițe confuze dintre „stînga“ și „dreapta“, măcar două consecințe sînt de așteptat: a) pe măsură ce doctrinele mainstream (liberalism vs. socialism) devin laxe, se vor dezvolta extremele lor; și b) în viitorul deceniu, mulți români vor migra spre politica de nișă: ecologismul practicant, poate chiar un anarhism ecologic, o nișă protehnologică și alta antitehnologică, un ultraliberalism militant, o stîngă ecologico-anticapitalisto-anarhică etc. În acest peisaj, șansele unui neocomunism mi se par slabe (în lipsa tradiției și a unor sponsori externi); dar șansele unui curent neolegionar mi se par reale – pentru că avem și tradiția și există și partide suveraniste/antieuropene (în UE) sau chiar țări (adversare ale UE) care au motive să încurajeze apariția unei extreme-dreapta anti-UE (și) la noi.

Drept care vă propun să urmăriți teme, azi, încă nesistematizate, dar care ar putea deveni în următorii ani platforme politice: dacismul și rețeaua lui – v. ideea „ocupației romane în Dacia“ (sintagmă deloc inocentă, ce vrea să înlocuiască „cucerirea romană a Daciei“) sau ideea contestării numelui de România și a propunerii alternativei Dacia (nu rîdeți; spre sfîrșitul secolului al XVIII-lea, țarina rusă Ecaterina a II‑a nutrea așa-numitul „proiect grecesc“, prin care Rusia urma să recucerească Constantinopolul, iar, în drum, Basarabia, Moldova și Muntenia urmau să fie unite într-un regat pe nume Dacia – condus, bineînțeles, de un principe rus).

O altă temă viitoare va fi (ea e sugerată deja) „incapacitatea“ Occidentului de a se opune presupuselor agende pro-imigrație sau pro-LGBT. Azi, în România, tema „dominației LGBT“ e abia în mugure (deocamdată, un caz Caracal e mai suculent – și a dat un candidat la președinție!), iar tema imigrației n-a prea prins – pentru că la noi mai mult se pleacă decît se vine. Dar, cum cred că Europa n-a trăit decît prologul acestei povești a imigrației viitoare, aceasta va deveni inevitabil și o temă a eventualei extreme neolegionare.

Clișeul că România ar fi o „colonie“ a UE și/sau a Occidentului e deja banal în unele medii și, cu un sprijin din afară (!), el va fi politizat ușor. După orice statistică de bun-simț, e evident că România a avut preponderent de cîștigat din integrarea euro-atlantică; totuși, oamenii nu se hrănesc cu statistici și e clar că orice societate normală are procentul ei de nemulțumiți. Dacă ar fi să-mi imaginez o viitoare canalizare politică a acestor nemulțumiți, aș spune că e mai probabil ca ea să vină de la extrema dreaptă – nu de la cea stîngă, pentru că (istoria ne arată) extrema stîngă la noi, de fapt, vorbește des cu graiul extremei drepte (v. cazul Ceaușescu).

În 2014, un minoritar (etnic și religios) a devenit președintele României; cred că a fost un lucru benefic imaginii și istoriei țării. Ei bine, surprinzător sau nu, atacurile cu apropo etnic la adresa acestuia („german – gazare“ etc., în vara anului 2018) au venit de la lideri/lidere ai presupusei „stîngi“ – ceea ce mă face să cred că încă rămîne de dorit (re)construcția unei autentice stîngi autohtone. România, după 1946, nu a mai avut o stîngă socialistă de tip european – pentru sănătatea statului, ar fi cazul să apară una (deși, da, ideea de stînga în Europa e ea însăși în discuție…).

Ei bine, toate acestea – dacismul virulent, „impotența/impuritatea Occidentului“, România- „colonie“, „martiriul lui Antonescu“, „complotul agenților lui Soros“, „complotul neo-marxiștilor“, eventualitatea ROexit etc. – sînt, de fapt, teme antioccidentale și anti-UE. În funcție de evoluția viitoare a relațiilor dintre SUA și Uniunea Europeană, neolegionarii noștri vor ataca preponderent UE – dar agenda lor finală, fiind antioccidentală, va fi implicit și antiamericană. Pentru unii neolegionari, complicitatea cu orice autocrație creștină din vecinătate va fi mai importantă decît orice angajament euro-atlantic – iar prin aceasta ei își vor imagina că apără puritatea Europei.

Testul turnesol: Biserica Ortodoxă Română

Antecedente din Istorie mă fac să cred că Biserica Ortodoxă Română și ideile ce o vor domina în viitorul previzibil vor fi o autentică hîrtie turnesol pentru societatea românească.

În decadele următoare, BOR va fi scena unei confruntări mereu actualizate între trei orientări cu tradiție: 1) una va fi orientarea paneuropeană și pro-occidentală, care a dominat BOR, la nivel oficial, după 1919 (cu pauze, dată fiind geopolitica…); 2) a doua va fi ortodoxismul prolegionar, acea tradiție care, în anii ’30, a făcut ca tineri brilianți din mediul nostru să creadă în Căpitanul Codreanu, în armata lui de arhangheli și în utopia lor totalitară; 3) iar a treia este orientarea filorusă, clară în biserică pînă spre finele secolului al XIX-lea și remanentă după aceea (atenție: filorusă, nu filocomunistă!). Actualul Patriarh, în lectura mea, ține de prima orientare. În viitorul previzibil, Patriarhia României va naviga între Scylla presiunilor filoruse și Charybda remanențelor legionare – orizontul fiind, în tot acest timp, malul vest-european spre care BOR a tins în ultimul secol. Fișa de temperatură în acest traseu (sau una dintre ele) va fi relația dintre ortodocșii și greco-catolicii români.

Doar o speculație

Tot ce am scris mai sus e o speculație despre un viitor posibil, nicidecum cert. Aceste rînduri sînt propuse în nume personal – ele nu implică nici una dintre instituțiile cu care pot fi asociat. Cum se mai întîmplă în cazul predicțiilor – ne spune mitologicul caz al Cassandrei –, uneori ne dorim să nu se îndeplinească. Este și cazul meu, aici.