În spatele omului cocîrjat, cu ochii roșii, se aude scîrțîind și trîntindu-se, ca o placă de mormînt, ușa metalică, apoi un zăvor greu pecetluiește liniștea. Richter se prăbușește în sine, face implozie, și timp de multe secunde pare nici să nu mai respire. Apoi ridică fruntea cît să vadă acel top de hîrtie galbenă, așază școlărește cotul drept pe birou, mîna stîngă, fără unghii, în stînga hîrtiei și începe să scrie tremurat.

*

„M-am născut la 1902, în mahalaua Dudești. Tata era negustor de plăpumi, mama avea grijă de noi, cei mici. Am avut 6 frați și surori, din care 3 au decedat la vîrste fragede. Eu eram cel mai mare. Am fost un copil cuminte, pe care tata a vrut să-l facă rabin, însă pe măsură ce m-am săltat în vîrstă am devenit zbuciumat, fiindu-mi mai dragi fetele de țigănci de prin mahala, strigătul sacagiului de pe stradă și mirosul primăverii decît Talmudul. Am respectat însă dorința bătrînului, care se spetea și construise două caturi la casa noastră pentru ca la parter să fie un magazin de coloniale și am început a lua note bune, astfel că am intrat la liceu de elită, la «Matei Basarab», unde am preferat umanioarele, fiindu-mi întotdeauna scîrbă de matematici și de științele așa-zis exacte. În 1920 am devenit student al facultății de drept, dar urmam și cursuri la filosofie, pasionat fiind de prelegerile lui P.P. Negulescu despre Renaștere și Școala neoplatoniciană. Scriam, bineînțeles, poezie și schițe de roman și, cînd în 1926 s-a construit Sinagoga «Credința», chiar alăturea de casa noastră, am început a sluji pe lîngă lăcașul de cult, ca ajutor al rabinului, pentru a mai cîștiga un ban. Activam, în același timp, la Sburătorul lui Lovinescu și-mi luasem pseudonim Max Corso, căci vremurile nu erau tocmai potrivite pentru un scriitor evreu, așa cum nu sînt nici acum. Am fost lăudat de Lovinescu pentru versurile „colții însîngerați ai verii / mușcă / mușcă / nucile cad pe tabla acoperișului / îmi contemplu pașii cu retina verii”. Am cunoscut acolo pe Sașa Pană, care făcea naveta Iași-București și doar vinerea, cîteodată joi seara poposea în capitală, iar atunci m-a luat cu el prima oară la Enache, unde tînărul Roll, fiul Secolului, făcea scrob și fluiera printre dinți „moarte burghezului“, pe ritmul ariei „Toreador“. Era pentru fiul plăpumarului, ajuns sluj la sinagogă, altă lume aceea unde fierbea încontinuu ceva și se puneau bazele atîtor reviste puse pe dărîmat lumea. Într-o seară am cunoscut pe Edy (Ilarie Voronca), băiat tînăr, înalt și în putere, care abia întîlnise pe Colomba și era îndrăgostit fără speranță, așa că pe la spatele lui, Roll, care-l invidia – pentru că era mai înalt, mai chipos și, de ce să n-o spun, mai norocos –, spunea că „a căzut în Spirt” (acesta era numele de fată al Colombei). Cîteodată sosea Bogza, pus mereu pe a crea chaos, înalt cît o prăjină, dar blînd și revoltat, entuziasmat și obsedat de sex, drept care se împărțea între noi și tot felul de țigănci care-i cădeau în plasă cele două zile cît stătea prin București. Într-o amiază de sîmbătă, toropită, de vară, mahmuri după o noapte petrecută pe la Oacheșa, o admiratoare de-ale lui Cosma (viitorul Claude Sernet), care stetea pe lîngă Cișmigiu, pe Str. Șipotul Fîntînilor, ne plimbam la braț prin parc, pe malul lacului, iar Bogza își făcuse un cornet de hîrtie și-l băgase-n pantaloni, scoțînd prin șliț doar capul ascuțit, cînd din sensul opus au venit două domnișoare scufundate-n conversație, care însă au privit simultan la acel vîrf alb ce se ițea dintre picioarele bărbatului înalt ca o girafă și au început a țipa, luînd-o la goană, în timp ce Bogza striga după ele: „Bogza, un mare poet al sexului, cu un mare sex al poetului!”. Edy nu participa la aceste farse, ba chiar se ținea deoparte și la Lăptăria Enache, unde impresiona prin seriozitatea lui înfierbîntată și prin felul cum frămînta mîinile Colombei. Doar cînd venea vremea unei recitări, a enunțării vreunui program nou, se trezea la viață și se urca pe masă, sub ochii îngroziți ai tatălui lui Roll, Secolul, aruncînd condamnări mesianice împotriva artei burgheze. Cînd întrecea măsura cu băutura, dădea jos haina și cămașa, rămînea la maiou, și-și exhiba brațele prelungi, vînoase, pe care le antrena cărînd găleți cu apă în Str. Parfumului, de la fîntîna din piațetă și pînă în curtea familiei Spirt, unde era mai mult tolerat decît iubit. Dar Colomba era și ea topită după el, nu neapărat după brațele și torsul lui cu mușchii precum șerpii lui Laocoon, ci mai curînd după ochii aceia pătrunși de un foc care-l făcea să semene cu unul dintre caii Apocalipsei. Aura aceasta sacră a lui, cum n-am văzut la alt poet, a atras invidia lui Roll, cred. În 1927, Colomba și Edy s-au căsătorit și au plecat la Paris, unde Edy cerca să-și ieie licența în drept, dar unde s-a ocupat mai mult de opera sa poetică și de a celorlalți din grup, așa că-n 1929 s-au întors așa cum au plecat, cu experiențe mai mult de pe rive gauche decît de prin sălile de judecată ale Parisului. S-au instalat în cele două cămăruțe de la etaj ale familiei Colombei, de fapt în două din trei, pentru că-n a treia stătea Marius, adică Ernest, adică Spirt, adică Claude Sernet, fratele, și au transformat etajul, care avea intrare separată, în cuibul de întîlnire al neisprăviților, cum ne zicea tatăl, doctorul Janțu, un conservator elegant și citit, care scria articole de istoria evreilor la Adevărul și la Curierul israelit. Era mereu revoltat și nemulțumit că Edy păpase banii Colombei fără rezultat și acum mai venea să-i stea și pe cap, cu liota de revoluționari după el. Cel mai mult îl enerva Bogza, cînd îi vedea capul înălțîndu-se de după gard, fără să stea pe vîrfuri. Atunci însă, în nopțile petrecute la etaj, Voronca ne citea versuri ca acestea, pe care nu le pot uita: „obrazul tău desface lungi cîmpuri de secară în ora ce se-alungă cu haite de lumini plimbi degetul prin coaste ca albii de secară o treaptă-n amintire te-ntîrzie-n ruini” și aveam senzația că tinerețea noastră se va prelungi cum umbrele se întind în înserare, entre chien et loup. Aveam mai apoi să aflu că ele nu se prelungesc și că ceea ce credeam eu a fi magie e doar Efectul Purkinje, adaptarea vederii la întunerec. La fel și tinerețea noastră, n-a fost decît adaptarea și răsuflul omenirii aflate între două mari crime, numite în mod elegant războaie mondiale.

Bogdan-Alexandru Stănescu este autorul romanului Operațiunea Barbarossa, în curs de apariție, din care ne-a oferit acest fragment.

Foto: wikimedia commons