Acum mai bine de un deceniu, în primii mei ani în București, plecările la părinți, de Crăciun, erau un ritual în sine. În primul rînd, pentru distanțe atît de mari, varianta uzuală era trenul. Teoretic, se făceau cam opt-nouă ore pînă în Ardeal. Practic, nu știai niciodată cît de mult se va întîrzia între Sighișoara și Mediaș. La singura agenție de bilete din București, încă de la începutul lui decembrie, erau cozi pe trei-patru rînduri. Nu existau bilete în format electronic, nici măcar numere de ordine, nici pomeneală de rezervări online. În mulțimea pentru care antrenamentul din vremea comunistă te făcea extrem de pregătit, stăteai, uneori, cîte o jumătate de zi. Conținutul bagajelor, în genți care nu aveau ușurința în alunecare a celor de astăzi, era și el extrem de minuțios gîndit, așa încît să încapă, la întoarcere, cîteva borcane cu zacuscă, o cutie generoasă cu salată de vinete, diverse cărnuri și, de ce nu, nițică unsoare de întins pe pîinea neagră și de pudrat obligatoriu cu boia.
În zilele de dinaintea Crăciunului, Gara de Nord era un organism viu, în plină mișcare și transformare. După ce așteptarea pe peron, în frig, era bifată, după ce bagajele erau aranjate și rearanjate, pînă li se găsea poziția potrivită, după ce pasagerii se așezau, în sfîrșit, la locurile lor, începea călătoria. Întotdeauna cu povești spuse repede și tare, cu rîsete neîntrerupte de diverse tonuri de apel. În cîteva ore, se scoteau pachetele cu mîncare și se întindea o masă colectivă. Cînd zilele scurte de decembrie treceau în întuneric, iar trenul străbătea munții, nu mai vorbea nimeni. Se privea afară, în noapte, cu gîndul la ce rămînea în urmă, la ce avea să vină sau la nimic, pur și simplu. Simțeam atunci că adevăratul Crăciun începe întotdeauna într-un tren întîrziat spre Ardeal, într-una dintre cele mai scurte zile din an, printre străini care parcurg ultima parte din lungul drum către casă în tăcere.
Un zbor pînă la Cluj-Napoca durează, azi, mai puțin de o oră. Te îndrepți spre poarta de îmbarcare cu check in-ul făcut online și rulînd bagajul, care are exact dimensiunile potrivite. Casca handsfree îți ține companie, în încercarea de a te deconecta complet de lume. Nu legi prietenii în avion, nu ai la tine sandviciuri de împărțit și nu privești afară, în noapte, fără vreun gînd anume. Crăciunul, căruia îi place să sosească pe îndelete, nu mai are timp să înceapă de pe drum niciodată.
Cînd ajungi în orășelul copilăriei tale, camuflat de întuneric, pentru cîteva momente, totul pare ca altădată. Mai că-ți vine să-ți suni prietenii din liceu pe telefonul fix și să stabiliți, din om în om, locul de întîlnire pentru mers la colindat. În intersecție, la ora 18. Ba nu, la 18.30, că unii mereu întîrzie. Pe părinți îi vezi cu ochii minții fix ca-n poza de la sfîrșitul liceului, în care toată lumea era emoționată, tu purtai un sacou cam lălîu, negru cu galben, și nimeni nu știa unde să privească, la fel ca-n toate instantaneele mișcate, neclare, ale adolescenței.
Se spune că ne agățăm, cu forță și nostalgie, de perioadele din viață în care ne-am simțit în siguranță, protejați, în care ne-a fost bine. Subiectivi, păstrăm în noi trecutul așa cum ne amintim că a fost, nu cum s-a întîmplat în realitate. Crăciunul, cu tot parfumul lui de poveste, devine poarta miraculoasă de întoarcere spre copilărie. Ca și cînd, ca-n mai toate filmele despre această perioadă din an, ni s-ar mai da o șansă. De a o lua de la capăt, de a face lucrurile mai bine, de a greși mai puțin, de a simți mai mult.
M-am întrebat de multe ori de ce ne amintim cu atîta drag mai degrabă de drumurile infernal de lungi decît de cele confortabile, cu avionul. De întîlnirile stabilite la telefonul fix, o dată pentru totdeauna, și nu de smartphone-urile pe care poți primi mesaje în orice moment. De fotografiile nereușite, păstrate ca niște icoane, și de sacourile croite prost. Pe măsură ce am înaintat în vîrstă, am înțeles. Momentele la care vrem să ne întoarcem sînt cele pline de speranță. Speranță că avem timp pentru toate, că urmează lucruri bune, că miracole se întîmplă. La fiecare Crăciun, revenim în copilărie ca să sperăm din nou. Și chiar dacă, tot anul, nu ne-am gîndit prea mult nici la orășelul dintre dealuri, nici la pîinea neagră cu unsoare și boia deasupra, ne-am grăbi să-i mai așteptăm o dată în intersecție, pînă la 18.30, pe colegii de liceu care întîrzie mai mereu.
Anda Docea este jurnalistă.
Foto: flickr
