Fac parte dintre oamenii care, periodic, obișnuiesc să facă o curățenie generală și să arunce obiecte strînse dintr-un reflex al acumulării: cutii de iaurt care poate, cîndva, vor folosi pentru a pune răsaduri, borcane care pot fi refolosite la murăturile puse pe iarnă, ziare vechi care poate vor folosi să aprindem focul la țară. Obiecte care au o finalitate practică, dar sînt lipsite de orice încărcătură afectivă, ce face ca un lucru să fie de neînlocuit dacă s-ar strica ori ar dispărea fără urmă. Dar nu despre cutii de iaurt vreau să vă povestesc, ci despre ștergarul pe care îl am pe perete și pe care l-am moștenit, indirect, de la străbunica mea. Îl pun pe perete pentru că îmi amintește cine sînt, care este familia mea, de unde vine ea, îmi amintește de locurile copilăriei mele, dar mai ales de bunica mea. Îmi amintește chiar și de străbunica mea, pe care nu am cunoscut-o, dar despre care am auzit multe povești, atît de viu istorisite, încît parcă se întîmplaseră cu o zi înainte. După moartea bunicii mele, cînd am curățat casa, am decis, împreună cu mama mea, să luăm cu noi, ca să nu se rătăcească, lucrurile făcute de mînă care erau prin casă, în special cele făcute de bunica mea. Între aceste lucruri am recunoscut un ștergar pe care bunica îl punea la icoane de sărbători, dar despre care nu știam mare lucru, doar observasem că e diferit. Misterul acestui obiect cu un decor simplu cusut pe pînza țesută în casă a fost elucidat de mama mea, care mi a explicat că era făcut de străbunica mea și că făcea parte din zestrea sa. La început de secol XX era important ca fetele să aibă o zestre bogată, pregătită cu grijă, care, pe lîngă pămînturi, vite ori ustensile, era compusă și din țesături și cusături lucrate prin șezători, iarna, cînd nu se muncește la cîmp.

Un singur obiect îmi spune o poveste veche deja de un secol: povestea străbunicii mele și a satului în care s-a născut. Sînt sigură că modelul și dantela de pe ștergar erau la modă prin anii 1910, cînd le-a făcut. Așa e și acum, de altfel, în satele maramureșene, unde încă se mai împodobește o cameră cu țesături făcute în gospodărie, o cameră „îmbrăcată țărănește“, în care se etalează zestrea fetelor. Dar ștergarul făcut de străbunica mea nu e din Maramureș, ci de pe Tîrnave, din Transilvania. Comunitatea în care trăia străbunica sînt sigură că era, structural, similară celor din Maramureșul zilelor noastre, însă vîltorile timpului au făcut ca aceasta să se schimbe radical, mai ales în urma colectivizării. Dar ștergarul nu se limitează doar a-mi vorbi despre practici sociale și culturale care nu se mai regăsesc în zona Tîrnavelor (șezătorile, pregătirea zestrei), ori de a-mi vorbi despre viața străbunicii mele, pe care mi-o aduc aminte, atît cît o știu, aflată din poveștile mamei sau ale bunicii. Acest obiect mi se pare exemplar și pentru grija pe care o avem față de obiectele care ne înconjoară și care sînt încărcate cu informații biografice. „Obiectele biografice“, cum le numește Janet Hoskins (Biographical Objects. How Things Tell the Story of People’s Lives, 1998), sînt acele obiecte în care se regăsesc crîmpeie din viața oamenilor. În fond, destinele obiectelor sînt strîns legate și amestecate cu viețile oamenilor care le prețuiesc; ele contribuie la afirmarea identității unei persoane și pot să constituie repere în biografia acesteia. Chiar dacă nu am cunoscut-o niciodată pe străbunica mea, totuși ea încă este prezentă în memoria familiei și în memoria mea, de fiecare dată cînd văd ștergarul făcut de ea și păstrat cu grijă în familie. Un obiect care, timp de mai bine de un secol, a dus mai departe, timp de trei generații diferite de femei, istoria unei persoane și a lumii în care a trăit; ștergarul devine un obiect genealogic în acest caz.

Același ștergar vorbește, însă, și despre mine și despre valorile la care am aderat. „Obiectele sînt metafore ale sinelui“, spune Hoskins, pentru că în ele se regăsesc așteptări personale. Faptul că folosesc, încă, acest ștergar, făcut acum trei generații, arată atașamentul pe care îl am față de trecutul familiei mele. Dar nu este un obiect singular, pentru că, în fond, acasă, sînt înconjurată de obiecte care îmi aduc aminte de ceva, dar mai ales de cineva. Toate au un sens aparte și devin vehicule ale memoriei personale ori ale memoriei familiale.

De aceea, poate, e normal ca atunci cînd viața ne poartă în locuri îndepărtate, unde nu mai putem să ne întîlnim zilnic cu membrii familiei noastre, să luăm cu noi obiecte care ne aduc aminte de ei și, totodată, de comunitatea din care am plecat. Acestea fiind spuse, mi se pare elocventă situația femeii maramureșene care, căsătorindu-se într-un alt sat decît în comunitatea în care s-a născut, decide să își împodobească o încăpere cu țesăturile pregătite de ea ori moștenite în familie, așa cum ar face în satul natal: o „cameră îmbrăcată țărănește“, cum i se spune, în care obiectele îi aduc aminte de mama sa, de bunica ori de surorile sale. Cu atît mai grăitoare mi se pare situația unei femei din Maramureș, Ioana, căsătorită cu un spaniol și care trăiește de mai bine de zece ani în Spania, și care, în primul an de căsătorie, cînd s-a întors acasă la părinți, a ales să își ducă țesăturile și zestrea în noua sa locuință, la mii de kilometri, și să își aranjeze o „cameră țărănește“, așa, ca acasă. Chiar dacă au rezistat cu greu țesăturile de lînă, la unele trebuind să renunțe, totuși, fiecare dintre obiecte îi amintește de locurile natale, de tradițiile cu care se identifică pentru că le trăiește și le apreciază chiar și într-o țară străină, dar mai ales îi amintește de ceilalți membri ai familiei pe care, din cauza distanței, îi vede mai rar. Ea știe foarte bine cînd au fost țesute covoarele ori cusute fețele de pernă, iar fiecărui lucru din această încăpere i-a adăugat o valoare în plus pentru că, fiind făcute de persoane din familia sa, devin un vehicul al memoriei. Același rol îl au nu doar obiectele create de mîna părinților ei, ci și alte lucruri care sînt emblematice pentru familia rămasă în țară, prin simplă asociere. Astfel că Ioana are cîteva flori de mină, pe care le ține la loc de cinste, pentru că tatăl său a fost miner. La o primă vedere pot părea doar niște obiecte decorative, însă, datorită asocierii lor cu memoria familiei, primesc o încărcătură biografică accentuată.

În lumea tradițională, așa cum remarca Ioana Popescu (Foloasele privirii, Paideia, 2002), obiectele au o viață proprie: se nasc, au o existență ineluctabil legată de viața oamenilor, îmbătrînesc, se îmbolnăvesc și mor (p. 74), dar mai ales sînt personalizate, spre deosebire de obiectele de consum ale lumii moderne, care sînt pur și simplu prezențe pasive, au strict un scop funcțional, deoarece sînt făcute să servească și, mai ales, să fie înlocuite oricînd (p. 65). Exemplele oferite mai sus au ca protagoniști mai ales obiecte tradiționale, dar chiar și obiectele moderne pot primi atributele specifice lumii tradiționale, însă doar în momentul în care au fost personalizate și li s-a adăugat o amintire, au devenit obiecte biografice. Chiar dacă nu sînt obiecte create de cineva anume, o persoană cunoscută, tot obiecte biografice sînt și cele cumpărate și care au fost învestite cu sens: un album de fotografii care, de fiecare dată cînd le privesc, îmi aduc aminte de prietenii care mi l-au dăruit și de ocazia specială cînd l-am primit. Învestim obiectele cu amintiri, iar cu ajutorul lor ne aducem aminte de momente din viața noastră, dar, cel mai important, ne aducem aminte de persoanele care contează în viața noastră.

Multă vreme m-am întrebat de ce s-a opus mama mea cînd, din­tr un exces de zel, i-am propus să schimbăm mobila din bucătărie, uzată de anii care au trecut de cînd era la noi în casă. Pentru mine era o mobilă veche, cu sertare care nu se mai închid bine, cu uși care și-au pierdut magneții de multă vreme și nu se mai închid perfect. Era normal să o schimbăm, după aproape 30 de ani de folosință. Am reușit să o conving să schimbe mobila, să luăm una nouă, însă nu am reușit să o conving să o aruncăm pe cea veche, astfel că doar i-am schimbat locul, amplasînd-o pe balcon și folosind-o acum pentru depozitat. La început nu am înțeles de unde era atașamentul față de acest lucru îmbătrînit, deteriorat și uzat, pînă în momentul în care mi-a explicat că, de fapt, este prima piesă de mobilier pe care au cumpărat-o părinții mei, pe la mijlocul anilor 1970, imediat după ce s au căsătorit și au început viața împreună, pornind de la lingură.

Fără informația biografică, așadar, obiectele sînt lipsite de sens și sînt doar niște bunuri ce sînt consumate. De îndată ce devin un vehicul al memoriei, obiectele capătă sens, devin partenerii oamenilor care le-au creat ori care le folosesc și contribuie la ordonarea universului acestora.

Anamaria Iuga este etnolog, şef al secţiei de Studii Etnologice la Muzeul Național al Țăranului Român.