Cînd îÈ›i propune Dilema veche să scrii despre eleganță în politica românească È™i tu accepÈ›i, procesul „creativ“ începe cu o acută fază de negare: refuzi să admiÈ›i că nu ai despre ce să scrii. Sigur, nu ai asociat niciodată eleganÈ›a cu ceva, orice, din politichia carpato-danubiano-pontică, dar asta nu e decît vina ta, eÈ™ti un cinic, un gropar al cetățenilor cu carnet de partid care au mai avut È™i ghinionul să capete o demnitate, o dregătorie, o sinecură, un post, un locÈ™or într-un comitet sau comiÈ›ie. AÈ™a că mai scormoneÈ™ti, mai cercetezi, întorci amintirile pe toate feÈ›ele, apelezi la motorul (de căutare al) tuturor lucrurilor, invoci piatra filosofală, zen-ul, străbunii. Memoria îÈ›i face, la răstimpuri, cîte o propunere: ba Năstase – eruditul, finul, diplomatul (serios?! ăla cu numărătoarea ouălor? aha, mersi, în vreo 15 ani, din germenii rafinamentului năstasian s-a născut, a crescut È™i s-a maturizat deplin politica foto-anală a lui Șerban Nicolae), ba Mona Muscă – delicata, echilibrata, culturala (OK, È™i unde e acum doamna?) ori Patriciu – businessman-ul luminat (right, tipul ăla care, printre accese de grandomanie, reuÈ™ea să facă È™i ceva mecenat, dar politică numai din culise È™i la nivel mic.ro) sau Coposu – „Seniorul“ (în fapt, un martir la umbra bătrîneÈ›ii căruia nu a crescut, politic, mai nimic, în ciuda – sau poate tocmai din cauza – charismei aproape hipnotice).
Dar eleganÈ›a trebuie să fie un model. Dacă nu urmat, măcar admirat pe termen lung. Or, nici unul din cei de mai sus, în pofida bunului-gust pe care-l afiÈ™au uneori ca persoane publice, nu a produs nici măcar epigoni. Cel mai de succes discipol al lui Adrian Năstase, de pildă, este Victor Ponta, un obraznic cu patalama de plagiator. Ceva mai discret în insolență, ucenicul Titus Corlățean È™i-a dat măsura ineleganÈ›ei în 2014 cînd, ca ministru de Externe al lui Ponta, le-a restrîns dreptul la vot unor sute de mii de români din diaspora. Al treilea apostol al lui Năstase, Bogdan Aurescu, a preferat o carieră de funcÈ›ionar diplomatic, fără implicare politică.
Cînd vine vorba despre urmaÈ™ii partidelor istorice, probabil „seniorul“ Coposu se răsuceÈ™te în mormînt (de fiecare dată cînd exoticul Aurelian Pavelescu mai È™tampilează vreun document care poartă antetul PNÈšCD). În tandem, poate, cu cel mai distins politician post-comunism, Ion RaÈ›iu. O figură publică ce, la drept vorbind, nu mai avea în comun cu România, în anii ’90, decît numele transilvănean. Un nume cu o istorie de aproape È™apte secole, desăvîrÈ™ită de o jumătate de veac în Regatul Unit (în ’43, RaÈ›iu absolvea studii de economie la Cambridge). Azi, însă, papionul englezesc al lui Ion RaÈ›iu este o instituÈ›ie civică considerată cum nu se poate mai desuetă È™i mai inutilă de către politrucii momentului.
Și atunci am înÈ›eles: lucram cu o definiÈ›ie complet greÈ™ită (depășită?) a eleganÈ›ei. De fapt, în microcosmul electoral Las FierbinÈ›i de pe insula noastră de latinitate dintr-o mare slavă, modelul eleganÈ›ei politice nu poate pendula decît între personaje moromeÈ›iene È™i preÈ™edinÈ›i de CAP (iar umbra lui Liviu Dragnea la Palatul Victoria confirmă, fără rest, acest model socio-politic, chiar È™i la aproape 30 de ani de la dispariÈ›ia CAP-urilor).
Acum îmi era cu mult mai clar: în prima decadă de după ’90, sfînta treime a rafinamentului politic pentru alegătorul român a fost compusă din Ion Iliescu, Petre Roman È™i Corneliu Vadim Tudor. Am asistat, la începutul anilor ’90, la o scenă de delir mistic în grup provocat de preÈ™edintele Ion Iliescu unei comunități dintr-un mic oraÈ™ moldovean în care fostul tovarăș descinsese cu nu È™tiu ce prilej. Celebrul zîmbet îi flutura, agățat de urechi, lui nea Nelu (care, era lege, cînd apărea, soarele răsărea) È™i declanÈ™a spasme în electoratul feminin de 30-40 de ani, fascinat de promisiunea unui comunism cu față umană, măi, dragă, în care fabricile È™i uzinele să funcÈ›ioneze mai departe, dar zahărul È™i uleiul să nu fie doar pe cartelă, iar căldura È™i curentul electric să nu se mai „ia“ aÈ™a des, È™i nea Nelu zîmbea laaarg È™i primea flori È™i strîngea mîini È™i mulÈ›umea, È™i apoi a fost È™i mai politicos, chiar È™i cu bărbaÈ›ii, deÈ™i ei erau murdari È™i violenÈ›i È™i aveau bîte È™i căști, dar el, domnu’ preÈ™edinte, a văzut ce era mai bun în ei cînd le-a zis aÈ™a: „Vă mulÅ£umesc pentru tot ceea ce aÅ£i făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conÅŸtiinţă civică. Deci, vă mulÅ£umesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aÅ£i demonstrat ÅŸi în aceste zile: că sînteÅ£i o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde È™i la bine, dar mai ales la greu. Åži de astă dată aÅ£i demonstrat cît de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conÅŸtiinţă civică, patriotică, aÅ£i simÅ£it momentul dificil ÅŸi cu o dăruire exemplară v-aÅ£i arătat gata să fiÅ£i solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toÅ£i cei de bine, care doresc progresul societăţii româneÅŸti. Vreau să vă mulÅ£umesc, deci, pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-aÅ£i demonstrat în aceste zile.“
Și Petrică Roman zîmbea la fel de larg în acele zile, un tip de bine È™i el, ca È™i nea Nelu. Neconflictual, nu făcea gît (ca alÈ›ii, de la PeneÈ›eu, la care se găsiseră droguri È™i maÈ™ini de scris), poate pentru că nici nu prea avea, dar, ce paradox, puloverul roÈ™u la baza gîtului electriza fetele de la APACA, pe cele care, fireÈ™te, nu voiau nici lei, nici valută, ci doar Petrică să fie elegant cu ele. Și el chiar era elegant, uneori în mai multe limbi de circulaÈ›ie internaÈ›ională, chiar dacă de lemn toate.
Tripticul era completat, natural È™i fericit, de Corneliu Vadim Tudor, un extremist a cărui incontinență verbală prolixă reprezenta o culme a rafinamentului oral pentru anesteziatul È™i angoasatul alegător de după ’89. În aceeaÈ™i măsură, poeme È™chioape de propagandă (ca următorul, închinat lui Nicolae CeauÈ™escu: „Acum, la prăznuirea acestei vieÅ£i bogate / În faÅ£a ta, părinte, mă-nfăţiÅŸez ÅŸi zic / Slăvite-Å£i fie fiinÅ£a ÅŸi setea de dreptate, / Tu, ce te dărui ţării ÅŸi nu îi ceri nimic /AÅŸ fi dorit, fireÅŸte, să laud în tăcere / Făptura ta turnată-n bronz roman ÅŸi dac – / Dar epoca e aspră ÅŸi cugetul îmi cere / Să ies din contemplare, să ar ÅŸi să nu tac“) È™i odioase insulte cu pretenÈ›ie de pamflet (ca aceea tipărită în 1993 sub faimoasa semnătură Alcibiade: „Se pare că ÅŸerpoaica Doina Cornea a fost posedată sălbatic, sub statuia lui Matei Corvin, de dictatorii Vadim ÅŸi Funar“) le apăreau fanilor ca mostre de transfigurare genială a unor sentimente universal valabile în acte de eleganță artistică.
Prin comparaÈ›ie cu marii înaintaÈ™i nouăzeciÈ™ti, ultimii doi mari rafinaÈ›i ai politicii noastre sînt doar demoazele nedemne de atleÈ›ii eleganÈ›ei, bieÈ›i impostori fără anvergură, niÈ™te spectre tolerate în viaÈ›a publică. TotuÈ™i, pentru fanii sub acoperire ai urmaÈ™ilor politici ai tripletei Iliescu – Roman – Vadim, cei doi s-au dovedit o metisare salvatoare: deÈ›ineau obraz suficient de gros încît să fie niÈ™te aparatcici de nădejde – pe modelul iliescian patentat, cel al disidentului pragmatic –, dar È™i un oarecare È™taif, care să-i scoată din zona brutelor disciplinate de partid È™i să-i transforme în niÈ™te individualități răzgîiate. Deloc întîmplător, ambele figuri au făcut alianÈ›e cu socialiÈ™tii: mai întîi Crin Antonescu, acest Cicero cu coamă optzecistă al liberalilor, apoi Călin Popescu Tăriceanu, bon viveur-ul care nu a È™tiut ce să colecÈ›ioneze mai abitir – maÈ™ini sau soÈ›ii? Chiar È™i azi, există unii care melancolizează după discursurile lui Crin sau încă îl consideră pe Tăriceanu întruparea liberalismului cu etichetă de parcă Brătienii s-ar ocupa, de dincolo, cu metempsihoza È™i au ales – drept sedii temporare pentru sufletele lor – trupuÈ™oarele anterior pomeniÈ›ilor.
Gata, finis coronat opus! Dilema veche, sper că cititorii tăi sînt acum pe deplin epifanizaÈ›i în chestiunea lui arbiter elegantiarum Dacorum.
Cătălin Prisacariu este redactor-È™ef adjunct la Newsweek România.
