Ingredientul numit foame

Publicat în Dilema Veche nr. 665 din 17-23 noiembrie 2016
Ingredientul numit foame jpeg

E un fapt pe care toată lumea îl ştie: alimentarele din comunism arătau ca stocurile din subterană pentru un război atomic – conserve, compoturi, ghiveci şi fasole la borcan, biscuiţi… Pentru cei care au trăit pe atunci aproape că n-ai ce să spui despre alimentele în sine. Pentru cei care n-au trăit, cam la fel. N-ar putea înţelege. Ce merită spus şi e diferit pentru fiecare în parte sînt poveştile, tehnicile de vînătoare şi cele de preparare a vînatului. Pentru că în general, şi atunci, ca şi acum, mîncăm o poveste.

Pot spune fără teama de a exagera prea mult că în cei şaisprezece ani de comunism am mîncat mai bine decît după. Şi n-o zic deloc nostalgic, preamărind acele vremuri, ci doar pentru că aşa s-a nimerit: copil, pe atunci eram în perioada în care dendritele se legau mult mai des, cu mai multă patimă, şi cimentau pe veci cu îmbrăţişările lor un anume gust, un anume miros, aproape fără a mai lăsa loc pentru ceva mai grozav în lumea de după. În plus, ceea ce făcea din mîncare o poveste mult mai autentică e faptul că aceasta conţinea pe-atunci acel minunat ingredient numit foame. Dar nu foamea asta banală, cunoscută de oricine, care ne mînă în bucătăria personală sau la restaurant, ci una care, din cauza veşnicelor discuţii despre penurie, îţi intra în sînge şi te făcea să mănînci de fiecare dată ca şi cum ai aparţine unei specii conştiente că-i pe cale de dispariţie. Astfel, nici una dintre chestiile universului gastronomic de „după“ n a avut puterea de a-mi rămîne pe creier precum, spre exemplu, cartofii furaţi de la cantina liceului şi copţi pe fierul de călcat, aşezat cu talpa în sus, între două taburete, în camera de cămin, alături de alţi unsprezece colegi.

Or, ca să lăsăm deoparte foamea, în memoria mea nici un meniu de pe lume nu se poate bate în rafinament cu o reţetă inventată de vară-mea pe cînd aveam vreo opt-nouă ani: grisine cu muştar. S-a întîmplat aşa: exista între noi un continuu concurs de cine-i mai deştept. Avuseserăm o ceartă de la o carte pe care fiecare dintre noi voia s-o citească primul, dar găsiserăm soluţia de compromis – o citim împreună, deodată. Numai că eu citeam mai greu decît vară-mea (era cu un an mai mare), iar ea se cam plictisea pînă întorceam eu pagina. Şi-i şi cam plăcea să puncteze asta. A dispărut de lîngă mine şi s-a întors cu o pungă de grisine. S-a apucat să-mi ronţăie sîcîitor la ureche. M-am făcut că n-o aud. Tura următoare cînd am rămas în urmă, într-o pauză de plictiseală, m-a întrebat dacă am curaj să mănînc grisine
cu muştar. Doar nu eram prost să n-am curaj. Am adus un borcan cu muştar şi, pînă am terminat de citit cartea, am mîncat împreună toate grisinele, cu ochii înlăcrimaţi de la iuţimea condimentului. Apoi am molipsit toţi prietenii de joacă cu reţeta asta. Nu erai om – mă rog, copil – adevărat dacă nu mîncai, la şmecherie, grisine cu muştar.

Şi, la urma urmei, orice gurmand o ştie: bucătar adevărat nu e cel a cărui artă ţine prea mult de elementele din care-i gătit meniul, ci de felul în care le combini. Cred că-i mai talentat cel care-ţi găteşte o mîncare excepţională din cîteva chestii banale – două cepe, o varză şi trei buruieni – decît cel care pentru a-şi exprima măiestria are nevoie de un porcuşor ţepos de lapte, prins de după cap, ca să nu vatămi carnea, la crăpatul zilei, cînd soarele zăboveşte sub linia orizontului. 

Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.