E un fapt pe care toată lumea îl ştie: alimentarele din comunism arătau ca stocurile din subterană pentru un război atomic – conserve, compoturi, ghiveci şi fasole la borcan, biscuiţi… Pentru cei care au trăit pe atunci aproape că n-ai ce să spui despre alimentele în sine. Pentru cei care n-au trăit, cam la fel. N-ar putea înţelege. Ce merită spus şi e diferit pentru fiecare în parte sînt poveştile, tehnicile de vînătoare şi cele de preparare a vînatului. Pentru că în general, şi atunci, ca şi acum, mîncăm o poveste.

Pot spune fără teama de a exagera prea mult că în cei şaisprezece ani de comunism am mîncat mai bine decît după. Şi n-o zic deloc nostalgic, preamărind acele vremuri, ci doar pentru că aşa s-a nimerit: copil, pe atunci eram în perioada în care dendritele se legau mult mai des, cu mai multă patimă, şi cimentau pe veci cu îmbrăţişările lor un anume gust, un anume miros, aproape fără a mai lăsa loc pentru ceva mai grozav în lumea de după. În plus, ceea ce făcea din mîncare o poveste mult mai autentică e faptul că aceasta conţinea pe-atunci acel minunat ingredient numit foame. Dar nu foamea asta banală, cunoscută de oricine, care ne mînă în bucătăria personală sau la restaurant, ci una care, din cauza veşnicelor discuţii despre penurie, îţi intra în sînge şi te făcea să mănînci de fiecare dată ca şi cum ai aparţine unei specii conştiente că-i pe cale de dispariţie. Astfel, nici una dintre chestiile universului gastronomic de „după“ n a avut puterea de a-mi rămîne pe creier precum, spre exemplu, cartofii furaţi de la cantina liceului şi copţi pe fierul de călcat, aşezat cu talpa în sus, între două taburete, în camera de cămin, alături de alţi unsprezece colegi.

Or, ca să lăsăm deoparte foamea, în memoria mea nici un meniu de pe lume nu se poate bate în rafinament cu o reţetă inventată de vară-mea pe cînd aveam vreo opt-nouă ani: grisine cu muştar. S-a întîmplat aşa: exista între noi un continuu concurs de cine-i mai deştept. Avuseserăm o ceartă de la o carte pe care fiecare dintre noi voia s-o citească primul, dar găsiserăm soluţia de compromis – o citim împreună, deodată. Numai că eu citeam mai greu decît vară-mea (era cu un an mai mare), iar ea se cam plictisea pînă întorceam eu pagina. Şi-i şi cam plăcea să puncteze asta. A dispărut de lîngă mine şi s-a întors cu o pungă de grisine. S-a apucat să-mi ronţăie sîcîitor la ureche. M-am făcut că n-o aud. Tura următoare cînd am rămas în urmă, într-o pauză de plictiseală, m-a întrebat dacă am curaj să mănînc grisine
cu muştar. Doar nu eram prost să n-am curaj. Am adus un borcan cu muştar şi, pînă am terminat de citit cartea, am mîncat împreună toate grisinele, cu ochii înlăcrimaţi de la iuţimea condimentului. Apoi am molipsit toţi prietenii de joacă cu reţeta asta. Nu erai om – mă rog, copil – adevărat dacă nu mîncai, la şmecherie, grisine cu muştar.

Şi, la urma urmei, orice gurmand o ştie: bucătar adevărat nu e cel a cărui artă ţine prea mult de elementele din care-i gătit meniul, ci de felul în care le combini. Cred că-i mai talentat cel care-ţi găteşte o mîncare excepţională din cîteva chestii banale – două cepe, o varză şi trei buruieni – decît cel care pentru a-şi exprima măiestria are nevoie de un porcuşor ţepos de lapte, prins de după cap, ca să nu vatămi carnea, la crăpatul zilei, cînd soarele zăboveşte sub linia orizontului. 

Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist.