Intuițiile au o presă bună în matematică și în literatură. Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika“ este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cît să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cît să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede sau mai ușor decît alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rînd doar în ultimul capitol sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică ce știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață. E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decît alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decît alții. Sau nu este așa?

Intuițiile au o presă mai proastă în filosofie. În parte, datorită caracterului aparent aleator al acestui fenomen. Găsim deja la Platon, în dialogul numit Theaitetos, o nemaipomenită critică a unui model de cunoaștere în care cunoștințele acumulate de-a lungul timpului sînt adăpostite în minte precum păsările de curte într-un coteț. Cînd avem nevoie de o idee, mergem să o prindem, așa cum mergeau bunicile noastre să prindă o găină pentru supă. Ce ne garantează că ideile astfel capturate, la întîmplare, nu sînt false? Bucuria la prinderea unei păsări mă poate face să exclam „Evrika“, dar ideea pe care o scot la iveală se poate foarte bine dovedi falsă. Oricîtă bucurie mi-ar produce descoperirea. Ceva din neîncrederea funciară a filosofilor în psihologie transpare în mai toate discuțiile despre intuiții. E ceva suspect în bucuria produsă de „Evrika“. Poate și în siguranța celui care e convins că a ajuns la o mare descoperire.

V-aș propune să ne uităm la discuția filosofică despre intuiție ca la o încercare de îmblînzire și domesticire. Filosoful încearcă să ra­țio­nalizeze, să explice și să transforme în ceva familiar aparenta dezordine din cotețul lui Platon. Există mai multe astfel de rețete de raționalizare și îmblînzire a intuițiilor. Una își are rădăcinile în matematică. Distingem între intuițiile adevărate și cele false printr-un proces post-factum, numit demonstrație. Cam cum face Miss Marple cînd rezolvă un caz; trebuie să găsească dovezile că acela bănuit de la început este criminalul. Trebuie ca dovezile să excludă din discuție pe oricare dintre ceilalți suspecți. Putem oare generaliza acest procedeu? Descartes a crezut că se poate. Că putem transfera proprietatea matematică a evidenței (la care ajungem atunci cînd, la sfîrșitul demonstrației, adăugăm, satisfăcuți, Quod erat demonstrandum) și altor conținuturi ale intelectului. Pe care le-a numit intuiții. Dacă ne gîndim din nou la păsările din cotețul lui Platon, intuițiile sînt niște înaripate speciale. Precum adevărurile matematice, au proprietatea de a fi clare și distincte. Și ca în matematică, ajung la ele printr-un proces de excluziune pe care Descartes îl numește îndoială metodică. Îndoiala metodică este adesea expediată în grădina metafizicienilor. Dar asta doar pentru că Descartes ne comunică (în Meditații metafizice) că a descoperit, cu ajutorul ei, acele idei clare și distincte pe care se poate construi întreaga știință. Și pentru că scenariul Meditațiilor ni se înfățișează cu întreaga recuzită pretențioasă a metafizicianului care vorbește despre individuație, identitate personală și argumentele existenței lui Dumnezeu. Dacă citim însă Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și de a descoperi adevărul în științe, vedem cum îndoiala metodică este folosită ca procedeu de problem-solving pentru a stabili două lucruri: principiile fundamentale sau axiomele pe care se poate construi un sistem, respectiv un criteriu general de adevăr și de „recunoaștere“ a intuițiilor. Gînditorul care trece prin exercițiul îndoielii metodice ajunge să poată recunoaște modul în care se vede, felul distinct în care se poate simți sau, mai general, alura adevărului. La capătul acestui antrenament, intuițiile sînt îmblînzite. Știm să le recunoaștem, știm să le demonstrăm, ba putem chiar încerca să le provocăm. Sau să refacem mental traseul către ele, printr-un raționament analitic.

Acest procedeu are mai puțin de-a face cu Miss Marple și mai mult cu metoda detectivistică inventată pentru un alt personaj celebru din aceeași categorie, Sherlock Holmes. Înfățișat ca un fel de emblemă a raționalismului științific al secolului al XIX-lea, Sherlock Holmes este totuși un personaj care funcționează foarte mult pe bază de intuiții. În el se împletesc talentul și inspirația cu puterea de calcul și cu raționamentul prin excluziune, dus pînă la limită. Adică pînă în locul în care, după ce ai eliminat toate alternativele probabile, dar neadevărate, ceea ce rămîne, oricît de improbabil, este chiar adevărul. A căuta adevărul este, pentru domnul Holmes, un procedeu analitic de excludere a legăturilor cauzale invalide. Un „raționament invers“ prin care, confruntat cu o serie de fapte, gînditorul trebuie să descopere cauza care a dus la producerea lor. Prin ceea ce Arthur Conan Doyle numește „știința exactă a deducției și analizei“ (frumos explicată în Un studiu în roșu). În mai toate aventurile sale, îl regăsim pe Sherlock Holmes practicînd  o versiune a exercițiului cartezian al îndoielii metodice. Acest lucru nu e întotdeauna evident, întrucît personajul lui Arthur Conan Doyle afișează un empirism ostentativ: susține mereu că pleacă de la observații, că își ține mereu mintea departe de teorii și de ipoteze (care pot altera, ne spune el, calitatea raționamentului). Sherlock Holmes la lucru face mare paradă de adunarea faptelor: mucuri de țigară, forma atent prelevată a urmei de pași pe pămîntul moale al grădinii, biletul de tramvai ascuns în mîneca stîngă, pălăria pătată într-un singur loc cu ceară de lumînare. Cititorul neatent are senzația că raționamentul analitic are de-a face cu observarea și selectarea faptelor. De fapt, însă, toată această muncă preliminară nu este decît un antrenament al minții și ține de educarea ei în stricta disciplină a cunoașterii. În lipsa acestui antrenament, mintea noastră umple golurile de raționament cu produse ale imaginației. Scopul raționamentului analitic este însă de a ajunge, dincolo de toate acestea, la ideea sau ipoteza din care toate decurg. Ipoteza care verifică toate faptele. Cea care, oricît de improbabilă, se dovedește adevărată. Și la care Sherlock Holmes ajunge adesea după multe nopți nedormite, eventual în momentul în care cîntă la vioară (ca și adunatul de clou-uri, cîntatul la vioară este un procedeu terapeutic și de antrenament intelectual care ține mintea limpede și alertă în așteptarea inspirației). Odată intuiția astfel obținută, urmează o reconstrucție a problemei pe drumul pe care merg mințile obișnuite: cel al raționamentului sintetic, prin care intuiția inițială, îmblînzită, colorează fiecare pas al gîndirii în culorile adevărului.

Dana Jalobeanu a făcut fizică, filosofie și istoria științei, specializîndu-se în istoria filosofiei moderne și a revoluției științifice. Predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București.

Foto: wikimedia commons