„În amintirea anilor de şcoală, ne întîlnim la 18 mai 1977“  
 
Începutul a fost plin de tristeţi: degetele înţepenite nu reuşeau să îmblînzească pana, literele o luau razna, burţile se scofîlceau, iar rotunjimile buchilor deveneau linii frînte dintr-o existenţă la limita adevăratelor mari dramolete. Copiii mă chemau la joacă, pe cînd eu mă căzneam să salvez cele cîteva rînduri mîzgălite în grabă, iar glasul sever al mamei argumenta ruperea foii şi... de la capăt... „Fii, te rog, mai atentă!“ Atunci tot universul se prăbuşea în bucăţi de carton în jurul meu, iar gîndul îmi încolţea şiret iscoditor în minte, ca a doua zi să-i întinez cu buretele ud de la tablă caietul colegei de bancă, neverosimil de frumos caligrafiat, ca să fac să dispară astfel mărul discordiei, pentru care eram mereu pusă în inferioritate, de către tovarăşa învăţătoare, prin observaţii severe: „Uite Violeta ce frumos scrie şi tu ce oribil poţi să scrii!“ (se numea Rîpeanu). Gîndul viclean, zic, mă duce în ispită şi rezultatul a fost o zdravănă bătaie la fund cu echerul, pînă ce s-a făcut ţăndări. „Numai atît, doamnă?“, declară profund dezamăgită mama reclamantei, asistînd impasibilă la scenă. „Dar ce, doamnă, voiaţi s-o omor?“, îi replică mama, care între timp revenise la sentimentele fireşti (Conu Iancu redivivus). O mică victorie, deci, pe care am exploatat-o la maxim, căci în clasa a doua am fost transferată de la Ioan Moşi la Silvestru (ambele şcoli încă sub patronajul Bisericii, măcar la nivel denominativ). 
 
Veneam gîfîind acasă după ce aflam de la tovarăşa cum că cutare „a fost boier, mamă“, iar glasul aparent calm al mamei încerca să mă domolească: „Da, mamă, boierii au făcut România Mare, nu golanii de pe maidan“ (nu înţelegeam nimic, cuvintele rămîneau suspendate într-un dialog absurd, dar ceva neclar îmi dădea mult timp tîrcoale).   
 
Apoi pragul dintr-a patra într-a cincea, cînd am declarat categoric că vreau să dau examen la Şcoala de coregrafie, „altminteri nu mă mai duc la şcoală“, derută şi panică printre părinţi, testare de către profesoara de balet, în cele din urmă o idee salvatoare depăşeşte momentul: „Da, aşa va fi, cu condiţia să începi din nou cu clasa întîi.“ Amintirea literelor îmbunghinite însă persistă, iar baletul va rămîne o eternă şi fascinantă utopie. 
 
Clasa a cincea, absolvită la Silvestru, îi evidenţiază iconic pe doamna Nistor (de română) şi pe domnul profesor Nistor (de matematică). Dar şi... miracol... neuronul responsabil cu caligrafia se maturizase peste noapte, relaţia lui directă cu degetele răşchirate a început să funcţioneze în parametri de excelenţă... şi iată-mă monitor responsabil cu caligrafia... trebuia adică să le explic colegilor mei cum ajunsesem la asemenea performanţe, cum dobîndisem „din senin“ acea îndemînare miraculoasă care transformase pagina scrisă în capodoperă de caligrafie. Evident, era fără explicaţii. O victorie într-adevăr nesperată care mă propulsase instantaneu în postura de vedetă, statut pe care cu greu încercam să mi-l aproprii, deşi, recunosc, îmi măgulea în subsidiar orgoliul eliberat de stîngăciile şi şontîcăirile începutului. 
 
„Domnu’ Trandafir“ 
 
Liceul aduce însă dinamica unei vieţi învolburate în primele flirturi şi iubiri tăinuite de ochii lumii, dar şi tihna unei existenţe de farniente, cu magisteri din elita Şcolii de la „Sf. Sava“, profesori eminenţi, personalităţi care impuneau respect şi admiraţie necondiţionată. Le sorbeai vorba, le încuviinţai 3-ul „pe merit“, te mîngîiau cu o boare pe creştet sau îţi înroşeau uşor lobul urechii. Nu exista însă nici urmă de resentiment, de aroganţă la adresa lor. La „Zărzărică“ (de istorie), 3-ul curgea fluvial, Geangu de fizică ne băga spaima pînă-n rărunchi, doamna Nicolov, de fizică, superbă, domnişoara Godini,  o fiinţă pe cît de gingaşă, pe atît de severă şi stăpînă pe domeniul ei (fizica), profesorul Alexe Neacşu, de română, o somitate a şcolii ieşene, genialul Caloianu sau profesorul Giurgiu, directorul şcolii, eminenţi matematicieni, Sichitiu, la muzică, care încerca zadarnic să-ţi acordeze urechea falsă cu diapazonul lui fermecat, „Fosilica“, de naturale, doamna Moţoc, la geografie, care avea cele mai minunate bluze din soie écru, brodate, pe care le-am văzut vreodată, doamna de rusă, care mi-a recuperat carnetul de utecistă din WC-ul şcolii şi mi-a spus „Să nu mai faci aşa că îţi vîri părinţii în puşcărie“ (erau anii ’60, să ne înţelegem), mi-a devenit ulterior colegă de facultate, la fără frecvenţă domnia sa, am alimentat-o cu notiţele mele luate la cursul de zi (s-a specializat în română că rusa devenise obiect revolut)… şi toţi ceilalţi minunaţi dascăli care plămădeau suflete şi luminau minţi, într-o atmosferă de emulaţie, căldură, respect şi jovialitate. Dascălul cu har şi dăruire pentru meseria sa, care ştie că investind în fiinţa zăpăucă din faţa lui culege lauri şi, mai ales, binecuvîntare. 
 
„Yesterday…“ 
 
Erau anii ’60-’70… Pe nesimţite, începea restalinizarea din interior. „Greii“ erau treptat dublaţi, într-o primă fază, de sosii de la „centru“, inconsistente profesional, dar care-şi făceau zgomotos şi dezgustător simţită prezenţa. Vorbeam între noi că profesorul Giurgiu fusese numit adjunct, în locul lui venise tovarăşa de la partid, o nulitate pe post de director plin.  
 
Şi clasa a XI-a J (promoţia 1967) experimentase un traseu similar, dirigintă fiind profesoară de socialism ştiinţific, o figură tuciurie, cu vorba repezită şi întortocheată, din care cu greu puteai alege cîte ceva, în contrast evident cu metoda de predare a marilor noştri dascăli. În plus, avea o patimă sadică de a ne consemna  în condică cu cîte trei-patru observaţii zilnic (consecinţa imediată fiind scăderea notei la purtare, iar cu 6 erai declarat repetent), pe motiv că sarafanul era doar cu un centimetru sub genunchi (şi nu cu o palmă, cum hotărîse domnia sa), cordeluţa nu e trasă, reglementar, pe urechi, matricola nu era cusută, ci doar prinsă cu ace de siguranţă, bluza bleu nu e cea de la uniformă, ci o alta, decoltată, şi se zăreşte şi un medalion, Doamne fereşte de vreo cruciuliţă (campioana eleganţei, pe şcoală, dar şi a frumuseţii, de altfel, era Corina) etc. etc. Dar mai presus de toate, diriginta noastră nu ne scotea din 2 şi 3 la marxism (învăţam pe rupte, nu era de joacă), astfel că mai mult de jumătate din clasă eram în imposibilitate de a ne prezenta la bacalaureat. Salvarea a venit tot de la Dumnezeul copiilor, căci profesoara noastră s-a îmbolnăvit şi i-a luat locul doamna Mîciu, tot de socialism, dar o fiinţă normală şi un minunat pedagog, care ne-a umplut coloana din catalog cu note de 10, calculînd în avans media, în aşa fel încît, la întoarcere, titulara a fost pusă în faţa faptului împlinit. Şi, în plus, în ultima zi de şcoală am asistat şi la celebrul ritual al distrugerii condicii, filă cu filă, într-o gură de canal de pe Nuferilor.  
 
Dar pentru noi toate aceste incidente nu cîntăreau la adevărata lor valoare, în măsura în care să ne îngrijoreze şi să coaguleze o reacţie susţinută cu clarviziune şi interes, pe termen lung. Noi eram marii visători al Planetei, luam în stăpînire străzile şi parcurile, sfîntul „chiul“ ne era călăuză şi sfetnic de taină, băteam cinematografele în timpul orelor, notele proaste erau motiv de mîndrie, şedinţele cu părinţii se transformau acasă în prelegeri de bună purtare, dar ne intrau pe o ureche şi ne ieşeau pe ambele, iar „ceaiurile“ ne erau patronate de Beatles… Şi ce liceeni mai fericiţi decît cei care-şi dansează adolescenţa pe ritmul Beatles-ilor?! Le ascultam muzica ziua şi noaptea, ne împrumutam unii, altora, benzi de magnetofon cu cele mai recente înregistrări, „ne apucam“ de engleză pe textele lor (pe atunci, „oferta“ în această direcţie era ca şi inexistentă), ne încercam aptitudinile pe vreo chitară de împrumut... eram conectaţi, aşadar, în toată existenţa noastră, la fenomenul Beatles. („Beatles au fost o formaţie, demult... bunica mi-a zis că erau senzaţionali, adică cool, mie nu mi se pare, cîntă agale, abia se mişcă, sînt chiar naşpa“ – dialog între două copile de vreo 13 ani, surprins în troleibuz.) 
 
Era un an înainte de ’68. ’68-ul marcat de mişcările studenţeşti, dramatic încheiate pentru „capi“, şi de cîte un puseu anarhic printre liceeni... Imperceptibil.