Unul dintre stereotipurile pe care eu le-am învăţat la şcoală este că românii sînt un popor de oameni primitori, toleranţi, care întorc mereu şi celălalt obraz, fiind dotaţi cu o empatie deosebită ce le permite să îi înţeleagă şi să îi accepte pe toţi ceilalţi, în aproape orice situaţie. Evident, reflexul imediat este să spui că aceasta face parte din educaţia socialistă de care am avut parte în anii 1970-1980, într-o societate ce propovăduia superioritatea sa asupra celorlalţi, dar pedepsea aspru orice abatere de la norme morale şi comportamente extrem de stricte, dovedind intoleranţă în însăşi esenţa sa. În ipoteza că în anii 1980 am fi avut un regim politic şi un mod de a organiza ţara care au fost mai degrabă intolerante, să fi fost aceasta doar reflexul societăţii totalitare? Sau să ni se fi potrivit totalitarismul tocmai pentru că noi, de felul nostru, am fi intoleranţi? 

Este greu să răspunzi pe scurt unei astfel de întrebări, însă îmi propun să ofer cîteva repere ce ne pot ajuta să ne evaluăm mai corect trecutul, să descifrăm prezentul şi să ne întrebăm despre ceea ce ne rezervă viitorul fiind ceva mai bine informaţi. În cele ce urmează, îmbin frînturi de teorie sociologică, cu validări empirice ale acesteia provenite din întîmplări anecdotice şi din date de sondaj (culese în cadrul sondajelor valorilor sociale). Acestea din urmă sînt interesante prin faptul că acoperă cîteva momente-cheie: începutul şi apoi sfîrşitul anilor ’90, apoi 2005 şi 2008, permiţînd evaluarea dinamicii toleranţei la români. În plus, fiind parte a unor cercetări internaţionale, ne permit să ne comparăm cu alţi europeni. Din păcate, nu dispunem de date mai recente, nereuşind să colectăm (încă) suficiente fonduri pentru a realiza şi la noi cercetarea ce se desfăşoară în 2010-2011 în majoritatea ţărilor europene. 

 

Cu negrul la plajă 

Una din primele mele amintiri este legată de o scenă petrecută pe plajă. Aveam doi ani şi făceam diverse lucruri ce îi deranjau pe părinţii mei. Mi-au spus în mod repetat să mă potolesc, că altfel „mă dau la negru“. Se refereau în mod explicit la persoana de culoare de pe cearşaful vecin. La un moment dat, „negrul“ cu pricina ne-a spus mucalit, ceva de genul: „Nu frumos speriaţi copilu’ cu negru! E şi el om!“. Dincolo de demersul pedagogic inadecvat, ar fi de reţinut că, în comparaţie cu generaţia lor, părinţii mei erau relativ toleranţi. Folosirea „negrului“ ca sperietoare reflectă însă o stare de fapt ce caracteriza ansamblul societăţii în anii 1970. 

Treizeci şi ceva de ani mai tîrziu, la Bruxelles, fiica mea, în vîrstă de patru ani, avea să ignore complet diferenţele de culoare a pielii dintre oamenii de pe stradă. La fel avea să se întîmple cu ea în diferite locuri din lume, la vîrste diferite. Abia mai tîrziu, pe la şapte ani, avea să realizeze uimită că unii oameni sînt de altă culoare: „Ia te uită la ăia! Ce o fi cu pielea lor?! He, he!“. 

Nu aş putea să vă spun ce căuta o persoană de culoare la plajă, la Mamaia, în 1974. Cert este însă că în 1993, 28% dintre români nu îşi doreau ca vecini persoane de o rasă diferită. Ponderea respectivă descreşte uşor de-a lungul anilor ce au trecut de atunci, ajungînd la 21% în 2008. Interacţiunea din ce în ce mai intensă cu persoane de altă rasă a condus la cunoaştere şi apoi la creşterea toleranţei. Cifrele nu spun de unele singure mare lucru. De fapt, dacă este să ne gîndim bine, ele indică faptul că încă din 1990 un număr mare de români nu respingeau persoanele de altă rasă. Pe de altă parte însă, este util să ne comparăm cu alte ţări europene. Astfel, în 2008, cîteva ţări foste comuniste aveau un grad de toleranţă sau intoleranţă rasială similar celui din România, între ele numărîndu-se Moldova, Serbia, Cehia, Bulgaria, Georgia sau Estonia. Alte cîteva ţări erau mai intolerante (Albania, Kosovo, Ciprul de Nord şi Armenia). Majoritatea celorlalte ţări sînt însă mult mai tolerante decît România. În Vest, procentul celor ce resping persoanele de altă religie scade sub 10 procente, atingînd 3-4% în Elveţia, Franţa, Spania, Germania sau Danemarca. În plus, între 1990 şi 2008, aproape toate ţările europene au cunoscut acelaşi trend ascendent al toleranţei rasiale. 

 

Români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi… 

Aşa îşi definea pe vremuri „Cel mai iubit conducător“ supuşii, care – i se spunea – trăiau într-o armonie deplină. Realitatea postdecembristă, marcată de jaloane precum „Tîrgu Mureş“ sau „Mihail Kogălniceanu“, unde grupuri etnice numeroase s-au înfruntat în adevărate lupte de stradă deosebit de sîngeroase, avea să sugereze că armonia cu pricina era doar iluzorie. Datele disponibile ne vorbesc doar despre toleranţa faţă de romi şi de evrei. 

În 1999, 51% dintre români nu îşi doreau romi ca vecini. Mai intoleranţi ca noi erau slovacii (77%), turcii (73%), lituanienii (63%), irlandezii de nord (58%). Italienii, bulgarii, ucrainenii, bieloruşii şi estonienii erau asemenea românilor. Toţi ceilalţi erau mai toleranţi sau mult mai toleranţi.  De atunci încoace, în România toleranţa faţă de romi a crescut de la an la an, încet, dar sigur. În 2008, 45% dintre români respingeau ideea de a avea vecini romi. Este însă vorba de o cifră încă mare, mai mare decît în majoritatea ţărilor europene. Spre exemplu, procentul respectiv este 20% în Muntenegru, 25% în Germania de Est, 30% în Germania de Vest, 39% în Ungaria. Între 1999 şi 2008, în majoritatea ţărilor europene, ca şi în România, toleranţa faţă de romi creşte uşor. Între excepţii se numără Italia, Grecia şi Portugalia, unde apar creşteri uşoare sau chiar exponenţiale (în cazul Italiei) ale intoleranţei. 

În 1990, 38% dintre sloveni, 30% dintre bulgari şi 28% dintre români şi bulgari nu îşi doreau vecini evrei. În restul ţărilor europene, pentru care dispunem de date, cifra se plasează sub 20%. În România intoleranţa faţă de evrei scade de-a lungul celor două decenii postcomuniste, ajungînd la 19% în 2008. În 9 ţări estice (majoritatea mai estice decît noi) şi în Malta procentul respectiv este mai ridicat. În Polonia şi Serbia este la fel ca la noi, iar în alte 26 de societăţi este mai mic sau sensibil mai mic. 

 

Alcoolici, homosexuali, dependenţi de droguri 

Există o serie de comportamente care sînt altfel decît normalitatea tradiţional acceptată. Unele dintre ele – precum alcoolismul, homosexualitatea, dependenţa de droguri – sînt etichetate adesea drept deviante şi greu tolerate de către societate, chiar dacă oficial nu sînt condamnate.  

În 2008, două treimi dintre români nu îşi doreau alcoolici ca vecini. Cifra este sensibil mai mică decît cea înregistrată în 1993 (79%!) şi ne plasează către media europeană, alături de ţări precum Olanda, Muntenegru, Finlanda sau Cehia. 58% dintre români respingeau în 2008 homosexualii ca potenţiali vecini. Mai toate ţările din spaţiul fost sovietic înregistrează o intoleranţă mai ridicată. În schimb, toate ţările de la vestul şi sudul nostru sînt mai tolerante sau mult mai tolerante. Spre exemplu, acelaşi indicator este 54% în Bulgaria, 44% în Letonia, 30% în Grecia şi Ungaria, 24% în Austria şi Italia, 17% în Marea Britanie, 7% în Belgia, 5% în Spania. Faţă de 1990 însă, cînd se plasa în apropierea celor mai intolerante societăţi, acum România este mult mai tolerantă faţă de homosexuali. 

Aceleaşi tendinţe pot fi observate dacă discutăm despre dependenţii de droguri, bolnavii de SIDA, persoanele cu instabilitate emoţională. La începutul anilor 1990, societatea îi respingea net pe toţi aceştia, plasîndu-se între cele mai intolerante ţări europene. Poziţia României între societăţile cele mai puţin înţelegătoare faţă de astfel de boli se menţine şi în 1999, şi în 2005, şi în 2008. Trendul observat este unul către toleranţă şi este mai pronunţat decît în multe dintre ţările aflate mai la estul nostru, ceea ce ne apropie de media europeană. 

 

De ce şi încotro 

Am arătat pînă aici că, în general, România se plasează între ţările cele mai intolerante din Europa, fără a fi însă în mod necesar cea mai intolerantă pe nici una dintre dimensiuni. Acesta nu este deloc un lucru surprinzător. În Europa, toleranţa de aproape orice tip descreşte de la nord către sud şi de la vest către est. Intoleranţa este asociată cu necunoaşterea, cu normativismul. Oamenii nu au încredere în cei care sînt altfel, dacă nu dispun de suficientă educaţie şi experienţă de interacţiune cu cei care sînt altfel, dacă nu sînt deschişi către diversitate şi către nou, dacă preferă canoanele tradiţionale şi resping orice nu li se aseamănă. Intoleranţa se asociază astfel tradiţionalismului, religiozităţii pronunţate, educaţiei reduse, subdezvoltării. 

Or, România, în comparaţie cu majoritatea ţărilor europene, împărtăşeşte toate aceste caracteristici. Este puţin probabil ca relativa intoleranţă de astăzi să ne fie determinată preponderent de experienţa comunistă. România a fost mereu ţară mai slab dezvoltată decît suratele din Vest, cu o populaţie mai puţin educată, a cărei mobilitate spaţială scăzută o punea rar în situaţia de a interacţiona cu moduri alternative de viaţă. Construcţia relativ tîrzie a statului naţional a întărit şi ea utilizarea intensă de moduri tradiţionaliste de a face şi respingerea a tot ce părea alogen, anormal.  

Comunismul s-a pliat uşor peste acest mod de a fi, întărind intoleranţa. În prezent, cunoaştem un proces de modernizare culturală, de intensificare a interacţiunilor cu moduri de a face de alt fel, în care migraţia şi turismul joacă un rol important, de catalizator al schimbării. Este probabil ca tendinţele de creştere a toleranţei să se accentueze în viitor, mai ales sub impactul contactului cu Vestul, dar şi prin creşterea accesului la educaţie superioară. Pînă atunci însă, rămînem una dintre societăţile cele mai intolerante, dar ne putem mîndri cu faptul că, de la an la an, devenim mai înţelegători cu ceilalţi.

 

Bogdan Voicu este doctor în sociologie, cercetător principal la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, membru al Academiei Române de Ştiinţe.