Élégant – Et les gants?

Publicat în Dilema Veche nr. 784 din 28 februarie – 6 martie 2019
Élégant – Et les gants? jpeg

– o povestioară la uşă –

Se dedică domnului Neagu Djuvara 

Povestea e veche şi i-o datorez tatălui meu. Prin anii 1940, invitat la o recepţie din înalta societate bucovineană, tata sună la uşa unei case cu marchiză şi gard viu. Absolvent de liceu militar şi apoi locotenent al armatei regale, tata e însoţit de ordonanţă (nu de urgenţă, ci de permanenţă): un post-adolescent cu obraz piersiciu şi o bănuială de tuleie, alături de care tata, la cei douăzeci şi ceva de ani, pare matur. E prima lui apariţie în casa respectivă, gazda l-a invitat pesemne din obligaţie, căci de cunoscut nu se cunosc.

Cînd amfitrioana deschide uşa, tata înţepeneşte într-o poziţie de drepţi pentru care Peter O’Toole ar fi dat filodormă în Noaptea generalilor. E ca scos din cutie, ras un milimetru sub piele, pieptănat impecabil, cu o ţinută care scîrţîie la mers. Îşi murmură salutul, „Bonsoir, madame“, cu capul înclinat în unghiul optim, cu privirile evitînd stilat decolteul gazdei. „Bune maniere ca astea nu găseşti pe front“, dă el să se felicite în gînd, cînd gazda, o femeie superbă şi totodată o fanatică a etichetei, îi curentează entuziasmul:

– Et les gants? Où sont-ils?

Colindat din şcoală de ispita de-a scrie şi de-a citi versuri, tata ar vrea să murmure Où sont les gants d’antan?, dar banchiza din pupilele femeii nu-l lasă. Îşi scoate mănuşile din chipiul pe care-l poartă sub braţul îndoit la nouăzeci de grade, conform celor mai noi ghiduri de comportament în societate. Şi le trage pe mîini şi revine în poziţia iniţială.

– Voilà. Élégance oblige, spune doamna şi, pare-se, stăpîna casei, cu ceva ce începe să aducă a surîs.

Carevasăzică, nu doar nobleţea impune, ci şi eleganţa, îşi spune tata. Pus un pic la colţ, el aşteaptă să fie invitat înăuntru şi îşi promite, tot în gînd, fiindcă acolo se coc marile planuri, ca altă dată să nu mai calce strîmb. Numai că seminarul de bune maniere nu pare să se fi încheiat.

– Et votre carte de visite? murmură doamna, cu un glas ca şopotul pîrîului peste pietre.

– Pardon? face tata, imbatabil măcar la franceză, dacă ţinuta îi pare corigentă.

– Une carte de visite, vous-en avez?

La un pas în spatele tatălui meu, ordonanţa cu obraz piersiciu şi cu bănuiala de tuleie deasupra gurii priveşte albastru în faţă. Pare sculptat şi se dedă celor două îndeletniciri în absenţa cărora viaţa devine problematică: respiratul şi clipitul. Între timp, tata pescuieşte anevoie o carte de vizită din portvizit (e înmănuşat şi se teme să nu gafeze din nou dacă-şi scoate, fie şi pentru cîteva clipe, mănuşa) şi i-o înmînează gazdei.

– Votre main, s’il vous plaît.

Mut, tata îi întinde mîna stîngă.

– L’autre, voyons.

La fel de mut, tata îşi retrage stînga şi-i oferă dreapta, semn că alternanţa la guvernare îşi arată simbolurile unde nu gîndeşti. Gazda se uită o secundă la cartea de vizită, i-o aşază pe dosul palmei înmănuşate şi repetă:

– Voilà, élégance oblige.

Tata pocneşte scurt din călcîie, fiindcă, nu-i aşa?, unde nu-i stil, vai de picioare. Simte că va fi în fine poftit înăuntru şi chiar face o jumătate de pas în faţă. Eroare. Splendoarea cu glas ca şopotul murmură aproape senzual: „Attendez“. Pe urmă îi ia cartea de vizită, îi îndoaie colţul din dreapta sus şi i-o aşază la loc pe dosul palmei.

– C’est ce qu’on fait pour la première visite. Et c’est une visite de quinze minutes, rien de plus. Maintenant allez-y.

E momentul în care obeliscul uman din spatele tatălui meu face o primă mişcare, ştiind că e de datoria lui să-şi însoţească superiorul. Gazda îl observă şi, prevenitoare din fire, i se adresează tatei:

– Il s’appelle comment, votre compagnon?

Tata se întoarce spre ordonanţă cu o privire sticloasă:

– Spune-i doamnei cum te cheamă, sergent.

Ordonanţa se execută fără şovăire:

– Să trăiţi, sînt sergent Marin Curcumere.

Gazda îşi maschează elegant stupoarea şi întreabă la fel de elegant, dar de data asta pe româneşte:

– Cu ce?

– Cu mere, răspunde îndatoritor ordonanţa.

Întîmplarea s-a petrecut, cum spuneam, în anii 1940. Cu peste o jumătate de secol mai tîrziu, am mers cu tata la premiera românească a filmului Rămăşiţele zilei, după romanul lui Kazuo Ishiguro pe care tocmai îl tradusesem. La prima apariţie a lui Anthony Hopkins în pielea majordomului Stephens, l-am simţit alături pe tata cum se lasă încălzit nu doar de forţa actorului, ci şi de amintirea acelei seri bucovinene începute sub marchiza unei case de oameni avuţi. La ieşirea din sală, pe cînd ne îndreptam spre autobuz, l-am abordat un pic şmechereşte:

– Parcă te-aud că o să-mi spui că eleganţa e un afrodiziac.

– Nu neapărat, dar poate fi, a răspuns tata.

Am zîmbit şi am continuat, sigur pe mine ca fosta lui profesoară de bune maniere:

– Fiindcă tot îmi împui capul cu Cioran (adevărat, mi-l împuia), chiar merită să citeşti La tentation d’exciter?

M-a privit cu dulceaţa aspră de care doar el era în stare şi mi-a ştampilat insolenţa cu vorbele la care ajunsesem să ţin ca la o mantră a iubirii:

– Ai grijă să nu păţeşti ceva la mintea aia. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Orice om îi este teamă, apărută la Editura Humanitas, 2018.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.