- argument -

Ce este, pentru cei mai mulţi dintre noi, „Educaţia prin artă“? Simplu – cel puţin pentru cei care au făcut şcoala pe vremea comunistă, educaţia prin artă e cea pe care şi-a făcut-o fiecare, cum a ştiut mai bine sau cum l-au ajutat apropiaţii (părinţii, prietenii): uitîndu-se la albume, mergînd la expoziţii şi muzee, ascultînd muzică şi ducîndu-se la concerte, la filme şi piese de teatru...

„Educaţia prin artă“ instituţionalizată? Da, într-o oarecare măsură, şi pe vremea aceea existau cîteva posibilităţi, precum conferinţele organizate de Muzeul de Artă, filmele proiectate de Muzeul Colecţiilor, programele pentru elevi de la Ateneu sau diferitele cursuri de la Sala Dalles. Dar toate acestea reprezentau doar soluţii alternative, şi nu centrale. În şcoală făceam o oră de desen, care putea fi simpatică sau plictisitoare, în funcţie de profesor. Şi una de muzică – o teroare pentru afonii ca mine... În liceu, nimic.
 
Nimic care să ne educe în vreun fel gustul. Gustul de a putea discerne o operă de artă de valoare de una kitsch. Dar şi de a fi capabil să-ţi asortezi fusta cu bluza. Şi, de ce nu, de a-ţi decora decent o sufragerie.
 
Veţi spune, probabil, că toate acestea sînt intuitive. Ţin de bunul-gust şi bunul-simţ al persoanelor cu oarece educaţie în alte domenii. Din păcate, s-a dovedit însă că nu-i deloc aşa. A dovedit-o modul în care arată Bucureştiul, dar şi România „postrevoluţionară“ în urma construcţiilor grăbite, haotice şi excesiv de eficiente ale tranziţiei. Felul în care aleg să arate şi să se poarte tot mai mulţi dintre semenii noştri.

Şi ce soluţii propuneţi, veţi spune, iarăşi – să se înveţe bunul-gust la şcoală? Da, dar nu teoretizînd pe tema asta inutil: ci arătîndu-le copiilor „aşa da“-urile şi „aşa nu“-urile din jurul lor. De pe stradă, începînd cu statuile, clădirile şi monumentele din oraşul fiecăruia.  Există chiar şi un manual de liceu (pentru clasa a XI-a, secţia uman), care încearcă aşa ceva. Manualul este scris de Adina Nanu, istoric de artă şi specialistă în Istoria costumului, căreia îi mulţumim că ne-a dat ideea acestui dosar tematic şi că ne-a ajutat la realizarea lui.  Manualul nu rezolvă problema educaţiei noastre prin artă. Nici pe cea a populaţiei şcolare, dar nici pe cea adulţilor, care ar trebui să i se lase pradă... o viaţă. Există, în continuare, cîteva iniţiative private şi instituţii, să le zicem alternative, care o practică, fie că e vorba de pictură, arhitectură, muzică, teatru sau film.
 
Dar sînt departe de a fi suficiente şi de a se constitui într-un sistem. Sistem care să-l facă pe adultul mediu să se bucure, cu adevărat, şi în cunoştinţă de cauză, dar şi să ţină seama de ceea ce vede sau aude în jurul său.