Era tînără, era frumoasă şi elegantă. Dar mai ales, pot acum să spun, cînd intra în clasă mirosea a literatură. Eram la profil de chimie-fizică. Prunci trimişi de părinţi să se pregătească pentru medicină. Unii am ratat întîlnirea cu ambiţiile părinţilor. Dar tocmai aceia ne amintim, poate, mai ales de parfumul profesoarei de limba şi literatura română.
 
A stat cu noi doi ani, apoi a plecat în America. Şi a rămas singura profesoară care mirosea a literatură pe care am avut-o în liceu, o spun cu toată consideraţia faţă de cele ce i-au urmat. Celelalte miroseau doar a comentarii. Bune, corecte, oneste, dar nu mai mult. 
 
L-am iubit, preţuit şi admirat pe nenea Mitică, prietenul de familie, profesor pentru mine în particular, cel care m-a făcut să simt cîndva apoi că Ion Barbu e fascinant, că Arghezi e mustos, că Blaga e subtil. Dar înainte de asta, în primele două clase de liceu a fost ea. Ne-a făcut să înţelegem şi să credem că literatura e vie, nu moartă, ba mai mult, că există şi scriitori vii. Într-o zi, cînd aflase că la Librăria Universităţii, cîteva luni după Revoluţie, se va da la liber Moartea citeşte ziarul, ne-a trimis pe trei-patru băieţi să ne aşezăm la coadă şi să cumpărăm. Am volumaşul aşezat la locul lui, în biblioteca ce şi-a schimbat, de cîteva ori bune de atunci, locuinţa. 
 
Au trecut peste douăzeci de ani. În urmă cu vreo trei-patru ani s-a întors din America. Deşi nu am fost în vreun fel decisiv implicat, a venit la mine şi mi-a mulţumit pentru că postul ei de profesoară de limba şi literatura română i se păstrase. Am rămas împietrit, aproape neputînd să articulez. Mirosea tot a literatură. Mi-a dăruit o carte şi apoi a plecat. Regret că nu am ştiut să o reţin la o cafea. Profesoara mea de română din liceu este Cornelia Vlad şi conduce acum unul dintre cele mai de succes licee particulare din ţară. 
 
Apocalipse 
 
În vremea cînd primeam o carte de la profesoara mea de română din liceu, se aşezaseră deja, destul de confortabil, în dressing-ul profesionalismului profesoral, gata să fie îmbrăcate, după caz şi vreme, două veşminte sclipitoare. Ambele au ajuns să fie confundate, în unele cercuri, la ocazii speciale sau chiar în contexte casual, cu vocaţia.
 
Drept e că, în primele sezoane, sacoul frumos tăiat, pantalonii slim şi cămaşa, să zicem, grandad, arătau tare bine aşezate pe oricine. Primul veşmînt. O înfăţişare destul de stylish, prindea pe cine îşi dădea minimul interes să o poarte: metodele moderne, activ participative. Cele care, asemeni roatei care vine înainte în tîrg, au preîntîmpinat centrarea învăţămîntului pe competenţe. Bună treaba cu acestea din urmă, stîlpi ai unei construcţii ce se dorea solidă, însă pierdută, încet-încet, tocmai în utopia strategiilor moderne. Acestea au devenit o spoială, numai bună pentru substituit vocaţia. Dacă ai în arsenal o jumătate de duzină de metode activ-participative, se cheamă că ai vocaţie. Uite-aşa! Le scoţi şi le etalezi cu dezinvoltură şi nu ţi se poate reproşa nimic: elevii sînt activaţi, demersul e focusat pe beneficiarii primi ai sistemului, parcursul e dinamizat, conţinuturile pot fi lipsă. Ai scos la înaintare şi o diagramă Venn în care elevii îngrămădesc nişte idei, ca în cercurile olimpice, şi deja eşti printre cei chemaţi. O linie valorică te face popular. Un tur al galeriei te-a adus pe podium. Şi nu mai contează prea mult dacă ideile din diagrama Venn au consistenţă, dacă turul galeriei gestionează şi o concluzie validă şi solidă. 
 
Să nu fiu înţeles greşit: solidaritatea mea cu demersul modern este constantă. Am fost de la început adeptul folosirii echilibrate a acestor metode, care mi s-au părut potrivite pentru a diversifica, pentru a nuanţa demersul didactic, pentru a-i da sclipire sau pentru a-l orienta înspre formarea de competenţe. Dar cu discernămînt şi cu substanţă pe oasele scheletului. M-au bîntuit după-amieze, seri şi dimineţi începute pe la 5 a.m. în care încercam să găsesc acest echilibru între formă şi fond. Şi ştiu că sînt destul de mulţi profesori de limba şi literatura română (nu mă hazardez să vorbesc despre alte discipline de studiu) care fac acelaşi lucru, constant. 
 
Nu mă prea dau în vînt după profesorul care îmi serveşte o lecţie cu activitate pe grupe, însă în grupele acelea nu se încheagă nişte carne pe oase. Mi-e martoră şi hîrtia şi-mi sînt martori colegii care mă cunosc: am ţinut şi ţin partea profesorilor în toate contextele formale şi informale, oficiale şi neoficiale! Ştiu bine rănile pe care le au şi mersul în genunchi la care sînt obligaţi, împinşi de o societate care, constant, dă fix doi bani pe educaţie, şi asta doar discursiv. Dar de s-ar preţui măcar ei pe ei înşişi! Căci, sînt convins, profesorul de azi care nu ştie că a mai existat literatură şi după Marin Preda, respectiv Nichita Stănescu (primul şi, eventual, al doilea volum), nu se respectă pe sine, după cum nu are entuziasme fascinatorii nici pentru Rebreanu, Creangă sau Eminescu. Profesorul care îşi încruntă fruntea a căutare cînd rosteşti Mircea Ivănescu sau Emil Brumaru, ca să nu mai amintesc de tot ce e post-optzecism. Cărtărescu, da, se vehiculează. Dă bine. Dar numai ca notorietate: lecturi dincolo de Florin scrie un roman şi O motocicletă parcată sub stele, texte aflate în manuale, mai rar. Le-ai putea da, multora, un set de nume şi să le spui că sînt avangardişti şi n-ar clipi deloc. Dar îţi pot arăta nişte lecţii impecabil construite, cu început şi sfîrşit şi tîlc destoinic, de manual. Şi-ţi vor spune că ei lucrează în favoarea copiilor, la nivelul lor şi conform programei şcolare. Dar nu! Lucrează în favoarea unor forme goale. Creează clişee şi trăiesc monocord, lipsiţi de o minimă orientare culturală, deveniţi simpli funcţionari. Programa şcolară, atît de hulită, e, totuşi, dacă o citeşti smart, permeabilă la nou. Ce-l opreşte pe un profesor cu vocaţie şi stenic să genereze deschiderile spre viu? Primul sicriu al profesorului de română a devenit demersul modern, în care aşază nişte clişee învechite sau poate nici măcar atît. Şi-i spun aici, cum îi spun şi-n alte contexte, fără vehemenţă, poate cu tristeţe: nu, asta nu e vocaţie! E păcat. 
 
Al doilea veşmînt e şi mai strălucitor. Luxuriant, cu diversitate uluitoare de piei, căci fiecare piesă ori accesoriu se compune din nenumărate faţete. Iar pe acestea, pe feţele veşmintelor, alunecă halucinant, cu o viteză ameţitoare, puhoaie de imagini, într-o mişcare continuă. Cum să-l mai vezi pe omul care poartă aceste veşminte spaţiale, în spatele lor, dacă nu mai pune şi pe pauză această desfăşurare de iluzii!? Al doilea veşmînt: mijloacele TIC, multimedia. Laboratoarele AEL mai întîi, apoi lecţiile AEL, apoi tablele inteligente, apoi pur şi simplu integrarea mijloacelor de orice fel, multimedia să fie, în demersul didactic. Ai o lecţie cu un PPS (sau PPT?) şi ai ajuns la desăvîrşire. Tu nu mai trebuie să faci nimic, ştiinţa se derulează pe ecran, iar competenţa se naşte ca din spuma valurilor. Elevii stau atenţi, notează. Apoi nici nu mai notează, doar le trimiţi pe mail PPS-ul (sau PPT?). Ai un filmuleţ, o secvenţă de film, o scenetă înregistrată? Super, ai salvat o secţiune de lecţie şi ai transformat-o în victorie. Are legătură de substanţă cu restul demersului? Nu contează! Poţi oricînd să justifici legătura, cel mai adesea tematică. Pentru că, din păcate, cam aici se opreşte şi inventivitatea vocaţiei profesorilor: la utilizarea unui filmuleţ, mai mult sau mai puţin integrat în demers, şi la conceperea unui PPT. Cu toate zecile şi sutele de ore de formare TIC, cu toate deschiderile pe care unele platforme educaţionale chiar le-ar putea oferi pentru diversificare, accesibilizare şi facilitare a procesului didactic. 
 
Căci iar zic, să nu fiu înţeles greşit: am fost şi sînt un adept al integrării instrumentarului multimedia. Dar cu eficienţă şi cu substanţialitate. Există proiectate lecţii AEL, avizate. Nu sînt cea mai fericită formulă, pot fi utilizate doar ca secvenţe de lecţii, dar cine mai ştie că ele există? Laboratoarele AEL se mai folosesc doar pe hîrtie, în proiectarea didactică. Există platforma INSAM. O bază de date cu zeci de mii de itemi, cu o diversitate enormă de texte suport, avînd în spate munca profesionistă a unor echipe de specialişti care au trudit efectiv luni de zile. Moartă, îngropată. Ce e bun piere! Al doilea sicriu al profesorului de română a devenit integrarea instrumentelor multimedia în demersul didactic. O altă manieră de a substitui fondul cu forma, într-o formulă mai sclipitoare. Şi aşa, într-o matrioşcă de sicrie-veşminte, profesorul îşi construieşte argumentul suprem al stimei de sine: le place elevilor, ei mă iubesc! 
 
Dar stau şi mă întreb: să te iubească elevii pentru lecţii care încep şi se termină, rotunde, asezonate cu metode activ-participative, cu pastile informatizate multimedia, dar în care secvenţele nu au legătură unele cu altele, conţinuturile sînt subţirele şi pe alocuri ciobite, cînd nu sînt grav mutilate? Bieţii de ei, ce ştiu altceva decît ce le arăţi? E lucios? Le poate plăcea, dacă tu, adult cu simţ de răspundere şi autoritate, le serveşti drept model! 
 
Şi iar mă întreb: eşti fără vocaţie, dacă se întîmplă să nu îţi termini lecţia la fix, pentru că te-ai dus prea departe cu proiecţia, dacă o oră ţi s-a pierdut în dezbateri în loc să se închidă rotund cu o concluzie, dacă atunci cînd foloseşti o metodă modernă o umpli cu substanţă şi dacă încerci să ridici puţin ştacheta, ducîndu-i pe elevi înspre o literatură vie, fie că e a lui Slavici sau a lui Dan Coman? Pariez că elevii te iubesc şi în această variantă, mai lipsită de har pentru cei ce măsoară cu compasul. 
 
Amendamente 
 
Mă întorc înspre colegii şi prietenii mei, profesori. Nu, ceea ce aţi citit mai sus nu este o descriere a maselor profesorale. Aţi citit o descriere utopică, fantezistă, a unei posibile catastrofe educaţionale. Dar poate că ea nu e atît de îndepărtată. Deunăzi citeam despre declaraţia unui politician care anunţa vremuri fericite pentru profesori: muncă efectivă de 40 de ore şi plată consistentă. Îl anunţ şi eu aici că munca efectivă de 40 de ore cam este realitatea profesorului, cel puţin a celui de română, îngropat în extemporale şi teze, în activităţi extraşcolare, în formări redundante, în simulări. Stimulări mai deloc. De unde să mai aibă timp de vocaţie şi cum să mai miroasă, aşa transpirat cum e, a literatură? Avem iluzia stupidă că o masă de zeci de mii (cîţi profesori va fi numărînd sistemul) poate fi aşezată natural sub semnul vocaţiei şi al devotamentului profesional dezinteresat? 10%, poate (dau un procent din burtă), şi aceştia cu siguranţă sînt profesori autentici dincolo de mode, de metode, de mijloace! Dar celorlalţi daţi-le bani să-şi cumpere cărţi şi timp să le citească! Căci literatura, pentru cei ce nu ştiu, asigură o mai bună situare în lume. Şi atunci vor mirosi mai mulţi a literatură şi asta se va simţi în calitatea zîmbetelor vii de pe stradă! Şi în calitatea vieţii!  
 
Horia Corcheş este scriitor şi inspector şcolar de limba şi literatura română la Cluj-Napoca.