Pînă pe la 13 ani mi-am petrecut bună parte din vacanţele de vară în Brăila, la bunicii din partea mamei. Pentru mine, mersul la bunici nu însemna „la ţară", cum era pentru mulţi dintre cunoscuţi. Bunica şi bunicul locuiau într-un apartament cu două camere, într-un bloc din Vizirul III, din Brăila. În ’77, casa lor cu trei camere şi curte mare cu grădină, de pe bulevardul Dorobanţi, a fost înlocuită cu un apartament de două camere într-un bloc confort 2. Brăila se afla în plin proces de modernizare, iar în locul casei era planificată construirea unui bloc. Eu nu eram născută pe vremea aceea. Mama mi-a povestit însă că în trei zile au trebuit să evacueze casa. Bunica era la Bucureşti, cînd au fost anunţaţi. Cînd s-a întors la Brăila, erau deja mutaţi.

Bunicul a fost un bărbat înalt şi uscăţiv. Vara purta nişte sandale cu şosete, pantaloni de stofă, cămăşi cu mînecă scurtă şi o pălărie bej cu panglică neagră. Petreceam destul de mult timp împreună. Era pensionar şi prin casă nu avea prea multe de făcut. Mergeam împreună în parcul Monument, din apropiere, unde mă jucam prin iarbă sau în leagănele din Orăşelul copiilor. Mă jucam mai mult singură sau cu verişoara mea. Bunicul ne aştepta liniştit şi nemişcat pe bancă.

El nu vorbea. La nici un an după ce s-au mutat la bloc, a făcut un accident vascular. A rămas semi-paralizat, cu centrul vorbirii şi partea stîngă afectate. Mama spune că a făcut accident vascular de supărare că s-au mutat la bloc. Pentru el, casa aceea „însemna foarte mult”. Locuiau acolo de 24 de ani. Plantase mulţi pomi în grădină, pe care îi altoise, avea o mulţime de legume şi boltă de viţă-de- vie în faţa casei. Era obişnuit cu o viaţă activă, iar mutarea într-un apartament mai mic de 40 de metri pătraţi a fost o schimbare prea mare pentru el.

După o perioadă de recuperare, a învăţat să spună cîteva cuvinte. A rămas însă cu mers stepat la piciorul stîng. Îşi folosea mai greu mîna stîngă şi zîmbea mai mult cu partea dreaptă a feţei. Făceam împreună exerciţii de vorbire. Am învăţat să citesc pe la 3-4 ani. Aveam un Abecedar vechi cu coperţile rupte şi fotografia lui Ceauşescu la început. Mă aşezam pe picioarele lui şi îi spuneam să repete după mine literele. El repeta amuzat. Îi era greu să pronunţe ş şi ţ, iar eu insistam destul de mult să pronunţe bine. Uneori obosea şi atunci se întrista. De multe ori, lecţiile de vorbire se sfîrşeau cu mine adormită pe picioarele lui, în timp ce mă legăna.

Bunicul era întotdeauna responsabil de cumpărarea pîinii. Pîinea „se dădea pe cartelă”. Cîte o jumătate pentru fiecare membru al familiei. Cartela era un carton cu pătrăţele mici tipărite. Fiecare pătrat însemna o pîine. Vînzătoarea bifa cu pixul cîte două de fiecare dată cînd el cumpăra. Bunicul întindea doar cartela, arăta două degete şi spunea doar „două”. Articula cuvintele cu greu. Mai mult de două-trei o dată nu pronunţa.

De cele mai multe ori, bunicul era cel care făcea şi restul cumpărăturilor. Lapte şi iaurt, tot „la raţie”. Se vindeau în vestitele borcane şi sticle de sticlă, cu capac de poleială. Îmi amintesc că bunica păstra cu sfinţenie sticlele şi borcanele. În sticle punea vara compot de vişine şi struguri, la păstrare pentru iarnă. Dropsuri cu mentă, biscuiţi şi Eugenia la kilogram erau principalele dulciuri pe care le mîncam. {i printre puţinele ce se găseau în magazine. Bunica le organiza foarte bine. Mîncam doar cîteva bucăţi pe zi, ca să ne ajungă o săptămînă întreagă. Suc nu prea cumpăram, dar aveam în permanenţă sifon. În sticle mari verzi, îmbrăcate în plasă de sîrmă.

Îmi mai amintesc de vitrinele cu pui slabi cu gheare şi cele patru ouă pe săptămînă pe care le puteam cumpăra. Dar aici noi nu prea duceam lipsă, pentru că sora bunicii mele locuia în comuna Vărsătură, aflată la patru kilometri de Brăila. Locuiau într-o casă ce avea curte şi o grădină mare. Creşteau tot felul de animale şi ne dădeau carne, lapte, brînză şi ouă.

La Vărsătură mergeam aproape săptămînal. În timp ce bunica rămînea la discuţii cu sora ei, bunicul dispărea în grădină. Uda roşiile sau le lega de araci, smulgea buruienile, culegea legumele coapte. Îşi făcea de lucru, oricum. Mie îmi plăcea la Vărsătură. În afara faptului că îmi era frică de curcan şi de cîinele legat cu lanţ, în rest, toată grădina era a mea. Mîncam morcovi din pămînt şi caise de pe jos, nespălate. Căutam roşii mici pe care le puteam mînca dintr-o singură înghiţitură. Și îl ajutam pe bunicul la cules sau udat. Mă întorceam prăfuită şi fericită din grădină. Beam lapte proaspăt muls, în care mai plutea cîte o muscă uneori şi mîncam brînză pusă la prins în nişte bucăţi de tifon îngălbenite. Seara, plecam toţi patru pe jos acasă, pe şosea sau prin pădurea de lîngă linia de tramvai. Mie îmi plăcea mai mult prin pădure. Puteam să culeg flori ciocu' berzii, care erau preferatele mele.

În fiecare vară, mergeam cu bunica la Lacul Sărat, o staţiune balneară aflată la cîţiva kilometri de Brăila. Bunica făcea acolo „cure de nămol”, cel puţin două săptămîni pe an. Ne trezeam cu noaptea în cap, ca să prindem ultravioletele. Bunicii nu-i plăcea să stea pe plaja pentru toată lumea. Spunea că e prea multă aglomeraţie şi gălăgie. Stăteam pe plaja pentru nudişti unde era mai linişte. „La nudişti” era un fel de ponton mare împrejmuit de un gard înalt. În mijlocul său se putea coborî în apă. Erau amenajate pontoane separate pentru bărbaţi şi femei. Obişnuiau să meargă acolo mai mult femei în vîrstă. Bunica se ungea în fiecare zi cu nămol pe tot corpul. Eram îngrozită de acest moment. Uram mirosul de nămol, însă bunica insista să ne ungă şi pe noi. Eu răceam des pe vremea aceea, una-două „făceam roşu în gît”. Bunica mă ungea cu conştiinciozitate pe gît şi piept, de fiecare dată, ca să nu mai răcesc. În afara momentului „de nămol” îmi plăcea la Lacul Sărat. Mă bălăceam toată ziua. Luam apă din lac în recipente de plastic pe mal. În timp ce stăteam la soare, urmăream mormolocii mici şi roşii cum înoată.

Ne uitam puţin la televizor. Programul era redus, oricum, la doar cîteva ore. Seara de la ora 6 mă uitam la desene animate: „Mihaela” şi „Miaunel şi Bălănel”. Mihaela era preferata mea. Una dintre cele două păpuşi pe care le aveam semăna cu ea.

Vacanţa de iarnă din ’89 am petrecut-o tot în Brăila. Atunci nu-mi dădeam seama dacă lucrurile ce se întîmplau aveau să schimbe verile de la Brăila. Îmi amintesc însă că, după iarna aceea, de la an la an, magazinele s-au schimbat. În timp, au dispărut şi dropsurile cu mentă din dulapul bunicii. În locul lor au apărut napolitanele cu ciocolată şi nişte biscuiţi mai sofisticaţi, cu cremă. Iar bunica, o femeie foarte econoamă de felul ei, se plîngea că lucrurile sînt mai scumpe şi banii aceiaşi. Grădina de la Vărsătură a rămas însă multă vreme neschimbată. Si pontonul pentru nudişti.

Vera Ularu este coordonator comunicare FDSC.