Alexander Baumgarten: (...) În viaţa mea, excelenţa a intrat anul acesta în două forme, în două întîmplări. Pe de o parte, într-o dimineaţă, Rectoratul Universităţii mi-a solicitat într-un regim oarecum de urgenţă să particip din partea Universităţii noastre la acordarea Premiilor de excelenţă ale Primăriei din Cluj şi acolo să rostesc cîteva cuvinte despre ce este excelenţa. Fireşte că m-am gîndit la modelul creştin, m-am gîndit la istoria filosofiei, m-am gîndit la istoria mentalităţilor, dar, cînd am ajuns pe scenă, alături de primarul oraşului și de cîteva personalităţi care acordau premiile de excelenţă, am înlemnit. Mi-am dat seama că nu pot defini în faţa publicului meu excelenţa aşa cum o gîndisem, pentru că în sală era plin de copii între 3 şi 5 ani. Cum să le spui toate minunile la care mă gîndisem în clipa de dinaintea intervenţiei mele? Şi atunci mi-a venit ideea să explic excelența evocînd dulciurile pe care ei abia aşteaptă să le mănînce după masă, cînd îi lasă părinţii. Şi i-am întrebat: „Ce spuneţi voi atunci cînd mîncaţi dulciuri? Spuneţi: „Yummy, yummy!”. Ei bine, asta e prima definiţie, cea mai simplă, cea mai copilărească a excelenţei. Atunci simţiţi faptul că treceţi de la măsură la ceva ce nu se mai poate măsura sau v-aţi dori voi să nu se mai măsoare. Gîndul meu însă era mult mai atent decît această întîmplare anecdotică asupra sensului excelenţei, pentru că ea, excelența, este ceea ce cu adevărat depăşeşte măsura.

A doua întîmplare a vieţii mele din acest an a avut loc atunci cînd am primit, tot din partea Universităţii, provocarea de a gîndi, de a conduce și de a îndruma Institutul de Excelenţă al Universităţii, „Star-UBB”. A trebuit, așadar, să răspund cum e posibilă excelenţa, care sînt mecanismele instituționale prin care ea poate fi îndrumată, cum poţi să spui unor oameni maturi, care se ocupă de ştiinţă, faptul că „yummy, yummy” are un sens şi la nivel de experienţă intelectuală, la nivel de experienţă istorică, al conştiinţei noastre, al vieţii noastre și, în final, de ce este excelenţa importantă pentru noi. (...) Putem să gîndim această situaţie la nivelul instituţiilor, la nivelul carierelor intelectuale, la nivelul modului în care organizăm comunităţile umane care produc ştiinţa; le propunem excelenţa ştiind că niciodată principiul autoconservării nu este unul valid în interiorul evoluţiei. Aceasta pe de o parte. De asemenea, v-aş propune să medităm asupra sursei culturale, a sursei mentale care pluteşte deasupra noastră şi ne constrînge cumva, într-o paradigmă de gîndire, să optăm pentru excelenţă, să o practicăm, să o recomandăm şi să-i gîndim particularităţile. Adică ce se întîmplă cu viaţa noastră, cu cercetările noastre, cu comunitatea noastră umană atunci cînd ne spunem unii altora: „Fiţi excelenţi!”. (...) Răspunsul poate fi simplu, dar cu cît e mai simplu, cu atît este mai enigmatic. (...) Citeam şi admiram zilele trecute un minunat pasaj, cîteva cuvinte din acelaşi Augustin, care ne mărturiseşte de ce scrie el, răspunzînd implicit la întrebarea noastră: de ce studiem, de ce căutăm să aflăm, de ce vrem să progreseze ştiinţa pe care o cultivăm, de ce o transmitem în comunitatea noastră. El spune lapidar că el îşi compune tratatele „din iubire faţă de adevărul care se cere rostit”. El este enigmatic. Înseamnă pentru noi într-adevăr focul cunoaşterii? Adică încercăm să aflăm ceea ce nu se ştie şi să difuzăm altora din iubire faţă de adevăr? Uitaţi-vă, de exemplu, la aspectul istoric al culturilor din care provenim şi lucrurile vor fi poate mai clare. Pe de o parte, în mentalitatea pe care cultura clasică greacă ne-o transmite, excelenţa nu este neapărat o problemă de sistem, nu este o persuasiune asupra celorlalţi, ci acolo este vorba despre un interes al cultivării în indivizi a formei. Adică a măsurii, a ceea ce poate fi detectat, înţeles, măsurat şi identificat eventual ca termen mediu. Etica lui Aristotel e construită ca o etică a termenului mediu. Adică este o cultură a formei. Avem pe de altă parte celebra distanţare dintre spiritualitatea Vechiului Testament şi a Noului Testament, printr-un mesaj pentru a performa, adică de a depăşi forma. Acolo unde mesajul iudeo-creştin spune: simpla împlinire a ritualului nu este suficientă pentru mîntuirea individului, acolo avem un apel arhetipal la excelenţă. Dar acest apel ne arată un lucru foarte simplu, că excelenţa nu ţine de formă şi de domeniul măsurii, ci de domeniul a ceea ce performează, adică depăşeşte măsura, depăşeşte forma, deci de domeniul a ceea ce nu este măsurabil. De aceea noi trebuie, în siajul cultural al întîlnirii dintre greci şi creştini, să acceptăm faptul că între termenul „excelență”, termenul „merit“, termenul „premiu“ trebuie să existe o corelaţie strictă. De aceea, la limită, premiul de excelenţă este o expresie uşor tautologică.

Dana Jalobeanu: Din tot ce ai spus aş fi de acord cu marea majoritate, dar aş coborî discursul din sferele înalte, pentru a-l pune şi eu la rîndul meu pe masă, că şi tu ai început cu un truc, nu? M-am tot gîndit zilele astea cum s-ar putea defini, la un nivel foarte mundan, ce vrem noi de fapt cînd construim institute sau centre de excelenţă la Cluj sau la Bucureşti. Ce urmărim, cum ne gîndim la instituţii ca fiind o întrupare a excelenţei? Cum sînt oamenii o întrupare a excelenţei, cum sînt instituţiile o întrupare a excelenţei? Şi atunci o să spun mai întîi cîteva lucruri extrem de mundane: excelenţa nu pare să fie în mod exclusiv un criteriu cantitativ sau e foarte greu de tradus într-un criteriu cantitativ. Excelenţa n-are de-a face cu numărul de publicaţii, sau nu în mod direct, şi excelenţa de asemenea, în mod paradoxal, nu numai că nu este expertiză, ci merge împotriva expertizei dacă prin expertiză înţelegem o artă a distincţiilor fine, capacitatea de a identifica într-un anumit domeniu falsul faţă de lucruri adevărate, capacitatea de a fi stăpînul unui domeniu foarte-foarte îngust. De asemenea, excelenţa nu e popularitate, nu se măsoară în numărul de citări. Şi atunci ce e? Hai s-o luăm aşa: în disciplinele consolidate, cu o bună tradiţie, care au tot ce le trebuie ca instrument de protejare împotriva imposturii și au o cantitate suficient de experţi, fie ele umaniste sau nu, există întotdeauna o clasificare informală de cele mai multe ori, necantitativă, care are în capăt, în vîrful ei, pe cei cărora profesia însăşi le atribuie epitetul ăsta de „excelenţă”. Şi spunem despre ei că reprezintă o întrupare posibilă a idealului excelenţei.

Sigur că ar fi interesant de discutat ce au aceşti oameni în comun, cei din domeniile umaniste cel puţin. Pentru asta însă ar trebui să trecem la o definiţie mai filosofică a excelenţei, şi n-aş vrea să trec acolo pînă nu spunem ceva despre ce ar însemna instituţiile de excelenţă. Ele întrupează un alt ideal, şi el foarte vechi, poate chiar premodern, şi anume idealul de a pune împreună vîrfurile acestea ca pe niște flori într-o singură grădină, în speranţa că ele vor rodi mai departe. În epoca modernă asta începe cu Casa lui Solomon, a lui Bacon. Şi o grămadă din utopiile modernităţii îşi propun acest lucru.

În Europa secolelor XX-XXI, întruparea instituţională a excelenţei este Institutul de Studii Avansate, cel în care aduni într-o singură instituţie oameni cărora profesiile lor conexe, dar diferite, le-au atribuit într-un fel sau altul epitetul excelenţei, îi pui să vorbească unii cu alţii şi speri că de acolo vor ieşi lucruri noi. E foarte interesant că există o grămadă de institute de felul ăsta, foarte celebre, poate cel mai celebru dintre toate este Princeton Institute of Advanced Studies, care s-a alcătuit în acest fel chiar în anii de război, aducînd oameni nu mai puţin importanţi decît Gödel, von Neumann sau Einstein, şi n-a fost un succes. N-au ieşit de acolo rezultate pe măsura aşteptărilor. Alte institute au avut succes, şi exemplele care-mi vin în minte cînd mă gîndesc totdeauna la un loc al excelenţei sînt institutele de tipul „Max Planck” sau Colegiul Noua Europă din Bucureşti.

De ce unele întrupări ale excelenţei reuşesc şi altele nu reuşesc? Cred că asta ar merita discutat. De pildă, unul dintre motivele pentru care s-ar putea ca Princeton Institute of Advanced Studies să nu fi fost un succes, pe lîngă faptul că era război, era că vîrsta medie a celor implicaţi era cam mare. Sau că acest institut este o oază extraordinar de frumoasă de verdeaţă, foarte departe de Universitatea Princeton şi de biblioteca acesteia.

S-ar putea ca succesul unei instituţii de acest tip să stea în selecţionarea mai timpurie a persoanelor cu care vrei să faci studii de excelenţă. Un model care-mi vine-n minte este faimosul All Souls College din Oxford, unde sînt selecţionaţi tineri sau foarte tineri, uneori înainte de doctorat, oameni care au de lucrat 3-5-7-8 ani acolo şi au atmosfera de studiu de excelenţă.

S-ar putea să fie vorba şi de păstrarea legăturilor instituţiei de excelenţă cu universitatea, cu studenţii, pentru că noi ştim foarte bine că cei care ne stimulează cu adevărat gîndirea, cei care nu ne lasă să ne lenevim, cei care nu ne slăbesc niciodată cu adevărat sînt studenţii noştri. Şi s-ar putea ca activitatea de predare să fie esenţială chiar şi pentru un Institut de Studii Avansate. De asemenea, s-ar putea să existe – şi aici deja ar trebui să revenim în sferele înalte din care am pornit sau în care ne-a adus Alex la un moment dat –, s-ar putea să existe lucruri interesante aici legate de felul în care excelenţa are de a face cu impulsul către cunoaştere, este o direcţionare a impulsului către cunoaştere şi ca urmare nu ține de un domeniu specific, nu este legată strict de o disciplină, ci transcende într-un anumit fel o disciplină.

Dar, în acelaşi timp, dacă tai complet legătura cu disciplinele, deci dacă aduni, să zicem, toţi specialiştii în ştiinţe umane pe o insulă frumoasă, pe un vîrf de munte sau într-un castel şi le tai legătura cu propriile lor discipline, se pierde condiţia de plecare, şi anume: ei sînt vîrful unei ierarhii disciplinare. Dacă-i scoţi din disciplinele lor, s-ar putea ca acolo să apară un moment de cezură şi de acolo să apară insuccesul unor astfel de instituţii. Şi atunci cred că cele două condiţii care ar trebui îndeplinite pentru ca excelenţa să se transpună, să se întrupeze instituţional sînt păstrarea legăturii disciplinare, cultivarea unor legături interdisciplinare şi păstrarea legăturii cu generaţiile tinere (...).

Sînt total de acord că excelenţa e o emanaţie care are de-a face cu comunitatea, dar comunitatea aceea are un nume foarte precis: este disciplină. Şi disciplina are o definiţie destul de precisă, mai ales într-un fel de siaj post-kuhnian. Thomas Kuhn, cumva, este cel care leagă producerea cunoaşterii de existenţa unor paradigme care la rîndul lor sînt legate de existenţa unei discipline. O disciplină e o comunitate foarte organizată. Nu este orice comunitate, este o comunitate organizată de acelaşi mod de a produce cunoaştere, de instituţii funcţionale de producere, validare, testare a cunoaşterii şi detectare a falsului, dacă n-ai asta n-ai o comunitate, instituţii de educaţie şi aşa mai departe, instituţii de diseminare a cunoaşterii către comunitate şi în afara comunităţii, reviste ştiinţifice, sistemul aşa-numit de prior-review, al evaluării colegiale. Toate astea constituie o disciplină şi disciplinele bine alcătuite îşi emană în interiorul lor o ierarhie, care este de cele mai multe ori o ierarhie sănătoasă, doar pentru că există toate aceste mecanisme.

În România nu avem încă multe comunități de acest gen; sînt puţine disciplinele de la noi care sînt bine structurate, sînt suficient de mari sau suficient de multe, au reviste asociate, instituţii de testare, selectare, detectare a falsului. Cînd aceste discipline sînt bine structurate, problemele sînt mai mici. Știu că nu putem niciodată elimina impostura complet din lumea academică, dar putem s-o ţinem sub control. Impostori existau şi în secolul al XVII-lea, şi pe vremea lui Platon, dar ideea e că acest fenomen se poate ţine sub control într-o comunitate disciplinară, într-o disciplină bine organizată. Şi cred că asta e esenţial pentru a înţelege excelenţa şi pentru a vedea cum o întrupezi mai departe.

(fragment din dezbaterea „Despre excelență în studiile umaniste” susținută de profesoara Dana Jalobeanu de la Universitatea București și profesorul Alexander Baumgarten de la Universitatea „Babeș-Bolyai“)

Foto: wikimedia commons