Cu toate că unii cercetători plasează începuturile conceptului do-it-yourself (DIY) undeva în preajma lui 1860 sau chiar mai devreme, înainte de existenţa suburbiilor, cînd oamenii trăiau la ferme, abia începutul secolului trecut a însemnat răspîndirea practicilor asociate lui. Mai precis, industrializarea a produs separarea spaţiilor de lucru şi de locuit, care a dus la împărţirea sferelor de competenţă între bărbaţi şi femei. Bărbatul priceput, îndemînatic, dibaci, numit la noi meşter sau gospodar, îşi revendică un nou spaţiu domestic prin preluarea unor sarcini care reveniseră pînă atunci profesioniştilor. În teorie se suprapunea unei sfere de activităţi din ce în ce mai extinse a femeii, dar în practică era suficient de diferit. În consecinţă, la sfîrşitul anilor ’50, conceptul do-it-yourself făcea referire la o parte a îndatoririlor soţilor din zonele de periferie ale oraşelor (Gelber, 1997).

Ulterior, termenul a ajuns să desemneze o gamă largă de activităţi care implică talente şi aptitudini diverse. Originar din Marea Britanie, poate fi aplicat diferitelor grupuri culturale aflate în opoziţie faţă de cultura dominantă în societate, numite contraculturi. Punk-ul, mişcarea anti-sistem din anii ’60-’70, festivalurile hippie şi mai tîrziu mişcarea new age, rave-ul, protestele contra construcţiilor de străzi şi, în general, mişcările anticapitaliste sînt manifestări ale ideilor curentului DIY. Obiectivele principale sînt schimbarea logicii în care sîntem doar consumatori pasivi şi dezvoltarea unei culturi proprii.

Anii ’90 au adus creşterea fulminantă de computere interconectate care s-au transformat în cea mai puternică reţea de informaţii: Internetul. Mişcarea do-it-yourself nu poate fi disociată de activismul online şi ceea ce literatura de specialitate numeşte „tactical media“, o categorie pentru acele lucrări de artă considerate alternative, protest sau contracultură. Acestea au apărut în momentul în care accesul la media s-a ieftinit şi a devenit popular pentru o parte a populaţiei. Spre deosebire de alte tehnologii de comunicare în masă, în acest caz utilizatorul nu este doar un cititor pasiv, ci şi un contributor activ. Media do-it-yourself înseamnă capacitatea consumatorului de a deveni producător. E-mail-ul, listele de corespondenţă electronică, grupurile de ştiri online, site-urile şi, mai tîrziu, forumurile şi social media au făcut posibilă crearea de sfere publice alternative şi comunităţi translocale.

Hakim Bey, anarhist american, cunoscut în principal pentru conceptul de Temporary Autonomous Zone (Zonă Autonomă Temporară), spunea că cea mai importantă trăsătură a Internetului era „orizontalitatea sau aspectul non-ierarhic“. Bey compară Zona Autonomă Temporară cu o plasă de păianjen, o mişcare de rezistenţă care nu duce la o confruntare directă cu Statul, ci spre o „operaţiune de guerrillă care eliberează o zonă (de pămînt, timp, imaginaţie) şi apoi se autodizolvă pentru a reapărea în altă parte/timp, înainte ca Statul să o înfrîngă“ (Bey, 1991).

Temporaritatea şi invizibilitatea sînt, astfel, cele mai importante caracteristici.

Gama de proiecte tactical media şi de activism este enormă şi variază de la manipularea afişelor pînă la hacktivism. Online, sînt folosite tehnologii ca wiki, blog, forum, RSS, XML şi licenţe precum software gratuit, GNU GPL, Creative Commons şi Copyleft. Mai ales ideea de software gratuit este văzută ca principala formă de rezistenţă, o adevărată declaraţie politică faţă de comercializarea Internetului.

Exemple de proiecte DIY au fost la început paginile web în care îţi arătai nemulţumirea faţă de o companie sau un produs. Deşi cu un design rudimentar, acestea provocau reacţii în presă. O versiune mai recentă a fost blog-ul, uşor de creat, publicat şi actualizat. A reprezentat o alternativă a ideii de „spune/dă mai departe“. Versiunile mai complexe au apelat la sisteme de management al conţinutului (CMS) şi wiki pentru a crea portaluri şi a administra comunităţi online. Importantă era folosirea unor facilităţi de partajare a ştirilor (syndication), pentru a trimite cititorilor conţinutul nou încărcat pe pagină.    

Evident că artiştii nu au fost indiferenţi la posibilităţile oferite de noile tehnologii. Povestea etoy.com este un caz faimos de hacktivism, pornit de la un grup de artişti elveţieni care şi-au făcut o pagină online în 1994. Doi ani mai tîrziu, au făcut un prim proiect, denumit „Digital Hijack“ (deturnare digitală), care a fost activ patru luni, între 31 martie şi 31 iulie. Artiştii au spamat principalele motoare de căutare ale timpului (vă mai aduceţi aminte de lycos, infoseek, altavista) prin ceea ce astăzi s-ar numi tehnici deştepte de SEO (Search Engine Optimization). Astfel, etoy.SOFTWARE-AGENTS, adică peste o mie de cuvinte-cheie – de la Porsche sau Startrek pînă la cenzură, sinucidere sau Rainer Werner Fassbinder (regizorul german cunoscut pentru filme precum Lola sau Veronika Voss) – au ajuns pe primele 10 locuri în rezultatele căutărilor, direcţionînd internauţii spre un site customizat, www.hijack.org.

Momentul lor de faimă mondială a venit în noiembrie 1999, cînd magazinul online de jucării etoys.com – după înregistrarea mărcii comerciale şi din cauza similarităţii celor două nume – a obţinut o hotărîre judecătorească temporară de la un judecător din California şi a închis site-ul etoy.com. În apărarea lor, artiştii au arătat că înregistraseră domeniul etoy.com, cu doi ani înaintea corporaţiei. Hacktivismul a jucat un rol important: ®TMark, activişti online şi hackeri au informat presa prin e-mail, au infestat paginile de ştiri online cu recomandări de vînzare a acţiunilor etoys.com şi au blocat serverele corporaţiei cu software care genera un protest de ocupare a locurilor (sit-in) virtual. Traficul fals generat de soft-uri precum FoodNet a compromis contorizatorul de accesări al paginii, un indicator important la acea vreme pentru investitori. După ce acţiunile au pierdut 70% din valoare, corporaţia a pierdut „războiul jucăriilor“ şi şi-a retras plîngerea (Ippolito, 2002, p.494).

Teii din Iaşi şi Monica Macovei

În prezent, social media reprezintă cel mai puternic instrument DIY, prin care oricine îşi poate crea o reţea şi disemina mesajul. Un termen apărut prin 1995 şi devenit între timp peiorativ, slacktivism-ul (care vine de la slacker activism, tradus la noi „activism fără tragere de inimă“) desemnează activităţile care au impact doar la scară mică, fiind mai mult modalităţi de a te simţi bine cu tine însuţi. Acestea variază de la purtarea mesajelor pe corp, haine sau maşini, iniţierea unor forme de boicot pe termen scurt (Ora Pămîntului, Buy Nothing Day etc.), semnarea unei petiţii online sau schimbarea pozei/status-ului pe reţelele sociale în semn de sprijin pentru o cauză, în locul organizării sau participării la un miting de protest. După cum au arătat şi evenimentele mai recente, e mai simplu să-ţi schimbi poza de profil sau fotografia de copertă cu Je suis Charlie decît să mergi la un marş de susţinere.

Un exemplu de slacktivism deturnat a fost iniţiativa din 2009 a unui psiholog danez de a crea o pagină care susţinea păstrarea unui monument istoric din Copenhaga, pe cale să fie demolat de autorităţi. Pagina a ajuns rapid la 27.500 de fani, doar pentru a afla, în final, că totul a fost doar un experiment care a ilustrat cît de uşor este să formezi grupuri cînd costurile de comunicare sînt reduse (Morozov, 2011, pp. 179-180).

Cu toate acestea, suporterii slacktivismului profită de avantajul principal reprezentat de viteza de diseminare a informaţiilor, prin care o campanie de conştientizare poate fi construită peste noapte, folosind site-uri gen Avaaz.org, petitionsonline.com sau petitieonline.com (varianta în română). La Iaşi, după ce Primăria a tăiat teii de pe principalul bulevard din oraş, o petiţie pentru replantarea lor are peste 7500 de semnături, dar la protestele organizate de societatea civilă nu s-au strîns mai mult de cîteva sute de participanţi.

Un caz care arată puterea slacktivismului este cunoscut sub numele de Kony 2012, care a dat naştere celui mai viral video din lume (pînă la acel moment). Povestea campaniei „Stop Kony“, care îşi propunea mediatizarea internaţională a criminalului de război ugandez Joseph Kony, a strîns mai mult de 100 de milioane de vizualizări, în primele şase zile (Carbone, 2012). Cei care au monitorizat cazul au afirmat că unul din doi americani auzise despre Kony, în zilele ce au urmat viralizării filmului.

Sărind dintr-una în alta, un exemplu românesc de strategie bazată pe DIY a fost campania online a Monicăi Macovei, care a dus mult mai departe începuturile timide ale lui Nicuşor Dan de la ultimele alegeri pentru Primăria Bucureştiului. Fiind percepută drept candidat antisistem şi ajutată de o activitate intensă pe pagina de Facebook, cu materiale vizuale şi mesaje noi, actualizate permanent şi foarte bine alese pentru publicul-ţintă, Monica Macovei a generat cea mai vie discuţie în social media (Comanescu, 2014). Mai mult, fanii ei au donat transparent o sumă fixă de bani, au realizat independent materiale de promovare şi au sugerat permanent, echipei candidatului, căi de îmbunătăţire a comunicării, ba chiar au tipărit şi au lipit singuri afişe şi au strîns tabele cu semnături de susţinere. A rezultat cea mai eficientă campanie, dacă împărţim numărul de voturi validate la sumele de bani investite.

George Pleşu este doctorand în Istoria artei şi predă Management cultural la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi.

Foto: Dan Perjovschi