În spaţiul autohton, compromisul cu diverse regimuri politice făcut de intelectuali proeminenţi în secolul XX a fost explicat şi justificat în principal prin sacrificarea pentru un bine public sau prin necesitatea de a combate un pericol iminent, mai grav decît ameninţarea reprezentată de entitatea în serviciul căreia s-au pus cei în cauză. De fapt, compromisul multor personalităţi emblematice din lumea culturală cu dictatura, cu regimurile ce suprimă libertatea, nu începe la 1945 sau la 1948. Un istoric precum Constantin Daicoviciu a reuşit „performanţa“ de a întreţine relaţii privilegiate cu aproape toate mişcările şi regimurile prototalitare şi dictatoriale în perioada dintre anii 1930 şi 1970.

Mihai Ralea, moralistul fără morală

Ne vom opri în cele ce urmează îndeosebi asupra lui Mihai Ralea – estetician, psiholog, sociolog, eseist, profesor universitar, dar şi politician –, mai ales pentru că în cazul său se vădeşte divorţul cel mai flagrant între ceea ce a susţinut cu argumente solide în mod public ca fiind moral şi dezirabil şi ceea ce a făcut ca atare, odată ajuns în poziţii de putere (ministru al Muncii sub dictatura regală, ministru al Artelor sub guvernul procomunist Petru Groza etc.). Ralea a şi fost numit „moralistul fără morală“, iar compromisul său – manifestat prin adeziunea la regimuri antidemocratice – se poate documenta şi prin recursul la numeroase scrieri moralizatoare publicate înainte de 1938.

Este adevărat că, încă din 1922, Ralea profeţise „agonia“ spiritului logic de tip vest-european; se putea înţelege că şi logica politică democratică, liberală era în discuţie, mai ales că discipolul lui Ibrăileanu credea că el şi contemporanii săi sînt şi martori la declinul individualismului. Rafinatul eseist critica aspru nevoia de logică şi de coerenţă (culturală, ideologică) a Occidentului: „Un om inteligent în sensul occidental neagă cea mai uşoară contradicţie: prin aceasta omoară complexitatea“. Pentru Ralea, omul occidental „nu cunoaşte [nici] cea mai slabă impreciziune: prin aceasta distruge nuanţele“; în plus, vest-europeanul „ignoră cea mai mică şovăială: prin aceasta omoară evoluţia“ (Gîndirea, nr. 19, 1 februarie 1922).

Apărarea principiilor democraţiei liberale

Unii istorici ar putea considera afirmaţiile lui Ralea din 1922 drept indicatori relevanţi pentru traiectoria sa politică şi morală, cu precădere după momentul februarie-martie 1938. În acest punct al instituirii dictaturii regale se găseşte păcatul originar, şi nu doar pentru M. Ralea, ci şi pentru foarte mulţi reputaţi savanţi umanişti, scriitori, profesori universitari (unii dintre ei regăsindu-se după 1945 şi ca „tovarăşi de drum“ ai regimului comunist). Însă în cazul esteticianului subtil de la Viaţa Românească lucrurile sînt mult mai complicate, deoarece – dincolo de critica punctuală făcută omului occidental în Gîndirea (revistă de care se va despărţi foarte repede) – Ralea a fost aproape pe tot parcursul perioadei interbelice un admirabil apărător al sistemului politic democratic, al pluralismului, al libertăţii de exprimare şi, nu în ultimul rînd, al minorităţilor de orice fel (etno-naţionale, religioase, confesionale etc.).

M. Ralea – din 1927 membru important al Partidului Naţional Ţărănesc, deputat PNŢ, director al oficiosului Dreptatea – a crezut cu fervoare în pluripartidism şi a afirmat mereu valorile democraţiei liberale (cel puţin pînă în ianuarie 1938). În plus, a fost un critic consecvent şi virulent al extremei drepte (fascistă, nazistă, legionară, cuzistă), un om politic care s-a delimitat inclusiv de extrema stîngă comunistă (deşi putem observa în scrierile lui şi o anumită naivitate – în sensul că nici URSS, nici comunismul nu i s-au părut lui Ralea pericole iminente).

Compromisul şi trădarea de sine

A rămîne fidel ideilor sale democratice şi sistemului pluripartidist şi a nu se alătura intenţiilor dictatoriale ale regelui Carol al II-lea în februarie-martie 1938 ar fi fost o dovadă de moralitate şi coerenţă cu sine pentru Ralea; numai că fostul fruntaş naţional-ţărănist şi-a explicat compromisul faţă de contemporani sugerînd că la acel moment istoric era nevoie ca pericolul legionar să fie anihilat şi ca societatea românească să meargă spre salvare naţională şi progres în orice condiţii, chiar cu preţul suprimării partidelor politice, a presei independente şi a libertăţii de exprimare – măsuri adoptate de regele dictator prin intermediul guvernului condus de patriarhul Miron Cristea, cabinet în care omul forte era un alt fost membru important al PNŢ, ministrul de Interne Armand Călinescu. Numai că regimul carlist – în cadrul căruia Ralea a fost un reprezentant de vază, inclusiv ca fruntaş al Frontului Renaşterii Naţionale (FRN, partidul unic al dictaturii regale) – a ajuns să combată ameninţarea extremei drepte atît printr-o alunecare spre dreapta radicală, spre ultranaţionalism şi imitarea regimului fascist italian (v. organizaţii precum „Straja Ţării“, „Muncă şi Voe Bună“ etc.), cît şi prin continuarea aplicării unei legislaţii cu iz xenofob asumată anterior (între decembrie 1937 şi februarie 1938) de către guvernarea antisemită Goga-Cuza.

Ca ministru al Muncii şi oficial al FRN, Mihai Ralea însuşi – altădată un adversar statornic al dictaturii hitleriste şi al apropierii de nazişti – a ajuns să aibă întrevederi cu înalţi oficiali germani vizînd (re)concilierea cu statul care urmărea sistematic distrugerea sistemului politic versaillez. Practic, în intervalul în care a fost ministru al Muncii (între 30 martie 1938 şi 3 iulie 1940), Mihai Ralea a abdicat aproape de la toate principiile sale morale şi de la idei generoase formulate anterior: de la accentuarea democratizării regimului politic, descentralizare, pacifism, libertate etc. pînă la protejarea drepturilor minorităţilor naţionale, îndeosebi ale comunităţii evreieşti. În fine, putem releva şi un alt aspect vădind inconsecvenţa, ceva mai tolerat în spaţiul românesc: Ralea a acceptat să lucreze din martie 1938 alături de personaje pe care le criticase sistematic înainte, precum Gheorghe Tătărescu, IPS Miron Cristea, Armand Călinescu, Victor Iamandi, Istrate Micescu, cu toţii deveniţi colegi de guvernare şi aflaţi în serviciul FRN, partidul unic, totalitar. Ba chiar, spre finele regimului carlist, Ralea a ajuns să fie, indirect, partener la guvernare cu reprezentanţi ai Mişcării Legionare, cooptaţi de regele Carol al II-lea din motive „tactice“.

Compromisul primejdios

Orice justificare morală legată de susţinerea dictaturii carliste dispăruse. Intrat într-un guvern care a suprimat sistemul democratic interbelic (cu toate păcatele lui), cu motivaţia că încerca să salveze patria de pericolul extremist (legionar) şi să contribuie la apărarea integrităţii sale teritoriale în faţa ameninţărilor expansioniste ale Germaniei şi URSS, Ralea s-a regăsit într-o guvernare alături de legionari care, în plus, accepta cedarea fără luptă a Basarabiei către sovietici.

Dacă ar fi fost numai acest episod de colaborare cu un regim dictatorial şi de trădare a principiilor şi a colegilor din PNŢ (unii dintre ei hărţuiţi şi persecutaţi de autorităţile carliste), poate că Ralea nu ar fi devenit un caz emblematic al compromisului politic care ajunge să însemne compromitere iremediabilă. Numai că Ralea – după paranteza reprezentată de dictatura antonesciană – a continuat să acţioneze în răspăr cu standardele morale rezonabile pe care chiar el le enunţase, asociindu-se din 1944 cu extrema stîngă comunistă. Ca ministru al Artelor, în anii 1945-1946, a preconizat inclusiv schimbarea tipului de societate şi asumarea unei culturi socialiste, cu integrarea actorilor sociali prin conformism. Astfel, versatilul intelectual şi om politic a ajuns să întruchipeze compromisul periculos, toxic. Ralea pare că se potriveşte exemplului dat de Alin Fumurescu: compromisul devine primejdios atunci cînd se transformă în principiu şi cînd îşi depăşeşte sfera de acţiune, care e eminamente politică (Compromisul. O istorie politică şi filosofică, Humanitas, 2019, p. 19). Şi totuşi, e probabil că Ralea a avut anumite remuşcări sau cel puţin a încercat să salveze – moral – ce se mai putea salva, măcar la nivel de aparenţe. Ca ministru al României în SUA, el i-a declarat în ianuarie 1947 secretarului de stat al SUA, James Byrnes: „Nu ne lăsaţi dincolo de Cortina de Fier!“. S-a întors însă în România deja comunizată în 1948 şi a continuat pe linia exersată imediat după 23 august 1944.

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“ şi coeditor al revistei online Lapunkt.ro. Ultima carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014). Recent a coordonat volumul intitulat „Ne trebuie oameni!“ Elite intelectuale şi transformări istorice în România modernă şi contemporană (Cetatea de Scaun, 2017). Are în pregătire o carte despre Cercetarea ştiinţifică umanistă între 1948 şi 1965.