- argument -

Orice vîrstă îşi are culorile ei. Începînd cu naşterea, ea poate fi roz sau bleu, potrivit trusoului pe care i-l cumperi viitorului bebeluş. N-am prea văzut o venire pe lume „drapată“ în galben sau în roşu. Astea-s culori pentru mai tîrziu. Şi deşi toată lumea respinge în anii tinereţii culorile aparent fără personalitate, cum ar fi gri sau maro, mulţi sfîrşesc după o vreme prin a se complace în ele. Cînd îmbătrîneşti, nu-ţi doreşti să sari în ochi nimănui. 

Culorile copilăriei? E o falsă impresie că-ţi poţi povesti copilăria în culori. Anii aceia sînt atît de diluaţi, încît au doar nuanţe, acuarele, pasteluri. Mai degrabă ţii minte mirosurile. Culorile „obligatorii“ nu se pun: portocaliul-căcăniu al costumului şoimilor patriei şi tricolorul de pe cravata roşie, înflăcărată. O culoare care m-a marcat: galbenul auriu al şnurului de comandant de detaşament. Îmi dădea autoritate, însă nu atît de multă ca cea a ciucurilor de-un albastru profund al comandantului de unitate. Şi a mai fost şi faza cu televizorul „în culori“. Ştiam că există, dar nu văzusem niciodată vreunul. Prin anii ’80 se difuzau filme color la TV şi erau anunţate, parcă – „acest program este color“. Mă zgîiam la televizorul Diamant şi nu înţelegeam de ce eu îl văd tot alb-negru. Unde erau culorile? Aproape că mă dureau ochii pînă cînd puteam să jur că cerul din filmul de pe ecran era de fapt bleu, şi nu gri.  

Mai erau culorile din „expresiile frumoase“ de la ora de română. „Albastru de peruzea“, „roşu ca focul“ sau „alb ca omătul“. Îmi plăceau, însă mai tîrziu am aflat că acestea erau de fapt clişee. În 1990, viaţa mi s-a colorat pe neaşteptate, odată cu prima firmă portocalie de pe Calea Moşilor, care se aprindea feeric în fiecare seară – Copy Cop. Am început să ţin jurnale şi visam la un băiat, Fane, „cu ochii imposibili de albaştri“. Erau la modă karatele, iar aici valoarea avea o directă legătură cu culoarea centurii. Nu voi uita momentul în care mama mi-a vopsit în verde centura portocalie pe care o aveam. Era o vopsea dubioasă, aşa că a ieşit mai mult un vernil, putea fi luată drept centură maro. Pe cea albastră n-am mai purtat-o niciodată, căci m-am lăsat de karate. Ouăle de Paşti nu mai erau acum doar de un roşu palid (cel al vopselei Galus, care era de fapt pentru ţesături; unii făceau rost de vopseluri tipografice, deşi toată lumea spunea că erau toxice). Aveam ouă verzi sau portocalii. Pentru mine a urmat însă o perioadă de refuz al culorii. Negru rules. Subţiază, e şic, e rockăresc, e acceptat de gaşcă. Cum să mergi la concertul Scorpions cu un tricou galben sau roz? Doar „cocalarii“ care merg la discotecă se îmbracă „în culori“. 

Viaţa mea s-a colorat din nou la prima ieşire în Occident. A fost o explozie de culori. Eram într-o stare de spirit atît de bună, încît am adoptat pe loc portocaliul. Mi-am cumpărat eşarfe, baticuri, bluze, cercei portocalii. Odată cu întoarcerea acasă, în Bucureşti, mi s-au părut inutile. Însă mi-am zugrăvit pereţii garsonierei în portocaliu. Era doar un ecou al unei stări de bine. 

După 30 de ani au început să-mi placă imprimeurile, cocteilurile, combinaţiile. Adio negru! E ca un corb care aduce veşti proaste. Iar 30 de ani este exact vîrsta la care nu vrei să auzi decît veştile bune. Încă mai visezi un pic la un viitor roz, deşi ai mereu senzaţia că viaţa ta se scufundă din ce în ce mai mult în cenuşiu. Noroc cu reabilitarea termică! Blocul de vizavi pe care îl vezi pe geam în fiecare dimineaţă şi care acoperă cerul e vopsit acum în roşu corai.