Celor care s-au născut  după 1990

În urmă cu cîteva luni, într-o seară, puţin după ora 10, s-a oprit lumina. Iniţial am crezut că era vorba despre o întrerupere scurtă, aşteptînd din clipă în clipă ca becurile, dar mai ales televizorul cu filmul său de pe HBO, care ajunsese la momentul dezvălurilor spectaculoase şi a demascării criminalului, să se reaprindă. Însă nu s-a întîmplat aşa. Am rămas în întuneric mai bine de două ore. Şi pentru că în astfel de momente nu ai ce face, te gîndeşti, dar mai ales îţi aminteşti. Mi-am amintit de lungile seri ale copilăriei mele (atunci cînd nu erau filme pe HBO), petrecute în beznă şi sub plapumă, într-un apartament asemănător cu cel în care locuiesc acum, doar la cîteva blocuri distanţă. De senzaţia de oprire a timpului pe loc şi de încremenire într-un lung stop-cadru, ca şi cum viaţa, oraşul cu toţi oamenii lui ar fi încetat să mai existe. Trei oameni – o familie – îmbrăcaţi în halate de molton, îngrămădiţi unii într-alţii sub plapumă, pentru că radiatorul care încălzea „camera de iarnă“ (adică cea mai mică dintre încăperile apartamentului unde iarna era o temperatură suportabilă, datorită „aparatelor casnice“ care compensau lipsa căldurii din calorifere şi unde ne strîngeam cu toţii) nu mai funcţiona fără curent electric. Linişte şi, din cînd din cînd, un zumzet de voci, de la un radio cu baterii de prin vecini.

Serile fără lumină de atunci se scurgeau într-o resemnată aşteptare. În anul 2010, plictiseala se instalează aproape imediat şi ne dăm seama cît de dependenţi sîntem de obiectele din jurul nostru care la o pană de curent devin simple elemente de decor. Cît de nerăbdători sîntem să aflăm finalul filmului de pe HBO. Aşteptarea era întreruptă la răstimpuri de unul dintre noi care se ridica din pat, ca să se uite pe geam la ferestrele blocului de vizavi unde singurele semne ale locuirii erau pîlpîirile lumînărilor, şi de o întrebare care se repeta: „A venit?“. O dată la cîteva zile, cu toţii „salvam planeta“, fără voia noastră. În ultimul deceniu al regimului comunist, în fiecare casă exista un întreg arsenal de surse opţionale de lumină dintre care lumînările de bună calitate erau pe primul plan. Mulţi îşi achizionau de pe la tîrgurile de vechituri opaiţe sau lămpi cu gaz. Cînd s-a stins lumina acum cîteva luni am căutat prin sertare şi n-am descoperit nici măcar un muc de lumînare, nici o lanternă, nimic. Obiceiul de a fi prevăzători pentru astfel de situaţii „de criză“ s-a pierdut. Mi-am luminat drumul prin casă cu telefonul mobil. Cine s-ar fi gîndit, în anii ’80, la o astfel de invenţie? Aproape o oră am navigat pe Internet, la laptop, pînă cînd am rămas fără baterie. Apoi, am verificat ferestrele blocului de vizavi. Dincolo de ele, puteai ghici alte laptop-uri şi telefoane mobile, însă nicăieri nici o lumînare.

În spatele blocului meu de astăzi, există un meschin spaţiu de joacă pentru copii – o groapă cu nisip, două tobogane, trei leagăne pe care în mod surpinzător n-a reuşit încă să le distrugă nimeni. Se poate vorbi aici despre cea mai mare densitate de copii pe metru pătrat de pe Calea Moşilor. Însă şi mai multe sînt mamele, bunicile, bonele şi alte personaje anexate copiilor care ocupă cele cîteva bănci din apropiere. Noi nu aveam alte spaţii de joacă în afară de borduri, treptele de la ghenă, copaci în care puteai să te caţeri şi bătătoarele de covoare, însă nici nu ne supraveghea nimeni. Eram lăsaţi de capul nostru, o mică haită de copii, în spatele blocului. 

Acolo, părinţii îşi făceau apariţia doar seara, ca să ne cheme acasă. Şi pentru că nu vroiam să ne despărţim atît de repede, ne făceam vizite şi mîncam unii pe la alţii. Acum îmi dau seama că era de fapt o formă de întrajutorare tacită – „Îl hrănesc eu în seara asta pe al tău pentru că am ceva prin frigider, iar cînd o să ai tu, îl trimit la tine!“. De obicei, mîncarea „din deplasare“ ni se părea altfel, cu totul specială. Un schimb de replici între mame: „ – De unde ai avut, dragă, carne? Mi-a spus Ancuţa că a mîncat la tine tocăniţă cu carne de porc. – Aiurea! Era cu salam.“

Am observat că într-un mod inevitabil cei din generaţia mea se raportează în permanenţă la acei 10-15 ani pe care i-au trăit în comunism, la amintiri doar pe jumătate trăite sau trăite prea puţin. Nu este vorba despre nici un fel de nostalgie, doar de căutarea unor repere, pentru a avea termeni de comparaţie. Mulţi dintre noi au început să uite detalii, însă graniţa pe care am trecut-o ne-a marcat fără să ne dăm seama. Mă întreb însă la ce se raportează cei care n-ar putea niciodată să confunde carnea de porc cu salamul. Oare pentru ei o pană de curent care durează două ore e o mică tragedie?

Foto: Vasile Dorolți