„Atunci, la unu şi jumătate negreşit... Să vă aştept?... Veniţi?...“ „Nesmintit, doamna mea!..“ Precizarea „nesmintit” exprimă aici angajamentul personajului lui Caragiale că nu mai pot interveni modificări în vizita programată, confirmarea că întîlnirea va avea loc cu excluderea oricărei schimbări a deciziei luate. Nesmintit este aici sinonim cu negreșit, neabătut,  neschimbător, care nu admite răzgîndire, adică cert, sigur, fixat, „bătut în cuie”.

La Creangă găsim o ilustrare a faptului că verbul „a sminti” poartă sensul de a schimba locul unui obiect, de a deranja ceva de la locul său: „Harap-Alb iesă din groapă, jupește pielea cerbului cu băgare de seamă, să nu smintească vreo piatră din locul ei”. Eroul este atent să nu clintească din loc nici o nestemată din pielea cerbului fermecat. Etimonul slav al verbului „a sminti” – sumensti, sumenton – acoperă sensul de tulburare, agitare, deplasare. O formă veche a cuvîntului apare la Dosoftei (psalmul 136): „De te-aș uita, țară svîntă / Atuncea să-mi vie smîntă“. Nu mai zăbovesc acum asupra  largului evantai semantic al smintelii.

Amintesc doar că, în sens teologic, sminteala este un echivalent al grecescului skandalon care înseamnă piedică, obstacol, piatră de încercare, capcană în calea mîntuirii și se referă la evenimentul sau persoana care prilejuiește greșeala, căderea în păcat. Exclamația biblică „Vai omului aceluia prin care vine sminteala!” se referă la pedeapsa care îl așteaptă pe cel care creează o ocazie de a păcătui. Sfîntul Ioan Gură de Aur definește smintelile ca „piedici ale drumului celui drept”. În context religios, sminteala mai înseamnă îndepărtarea de credință prin practica religioasă goală de conținut duhovnicesc, lipsită de ecou interior, prin fariseism, prin deviere sectară sau prin simplă incapacitate de înțelegere a conținuturilor spirituale. Cea mai de temut smintire e însă cea dobîndită prin uneltirile diavolești, prin amăgire.

În limbajul curent, cuvintele au evoluat: „scandal” a pierdut sensul de piedică, trimite mai ales la ideea de ceartă violentă cu ecou, tărăboi, califică o abatere gravă de natură să producă indignarea opiniei publice, iar „sminteala” denumește cu precădere o tulburare a minții vădită prin comportament deplasat, total nelalocul lui, care contrariază orice așteptare, fiind nu doar inadecvat, ci de-a dreptul irațional, exagerat la cote periculoase. Dacă am fi întrebați repede „Ce e sminteala?”, am răspunde că este un sinonim pentru nebunie. Un om smintit este un om cuprins de nebunie. Există expresia „spital de nebuni”, dar nimeni nu vorbește de „spital de smintiți”. Așadar sensurile nu se suprapun perfect, smintelii îi lipsește dimensiunea clinică, nu este o boală, chiar dacă este privită ca o stare anormală, ca un dezechilibru psihic. Michel Foucault precizează: „Smintitul nu e în întregime străin de lumea raţiunii: el reprezintă mai degrabă raţiunea pervertită, veşnic deviată la fiecare mişcare a spiritului […] în timp ce alienarea desemnează mai degrabă momentul rupturii”. Smintitul e doar „scrîntit”, „țicnit”.

Sminteala este o inflamare a orgoliului, expresia unei greșite aprecieri a sinelui, a locului avut în lume, este mantia învolburată a narcisismului, pălăria de rigueur a imposturii, locomotiva gîfîitoare a arivismului. Sminteala e ambalajul murdar al răzbunărilor nesăbuite. Smintitul e un om rătăcit din punct de vedere moral, care nu își mai găsește locul, tulburat, pradă unei agitații care îl aruncă dacă nu în pierzanie, cel puțin în ridicol.

Sminteala stă mai comod pe bastonul omului bătrîn decît pe umărul tînărului. „Între alte defecte, prostia îl are și pe acesta: începe mereu să trăiască. Vei înțelege cît de înjositoare este ușurința cu care unii oameni își așază în fiecare zi viața pe noi temelii și care, chiar în momentul morții, nutresc noi speranțe. Privește-i, pe fiecare în parte: îți vor ieși dinainte bătrîni care se dedau cu toată energia ambițiilor, călătoriilor, afacerilor. Ce este mai degradant decît un bătrîn care începe să trăiască?” – se întreabă, cu luciditate, Seneca. Într-adevăr, ce e mai smintit decît efortul omului bătrîn de a se „reinventa”? 

Nu doar oamenii pot fi „săriți de pe fix”, ci chiar osia lumii poate să fie smintită, deplasată din locul ei, grav dislocată out of joint”, după cum apare într-o celebră metaforă la Shakespeare, în lamentația lui Hamlet: „Vremea / E scoasă din țîțîni. Ah, ce blestem / Că eu n-am fost născut ca s-o întrem!”.

Să nu pierdem însă din vedere versantul pozitiv al smintelii. În Phaidros, Socrate face o distincție: „Nebunia e de două feluri: una pricinuită de bolile omenești și alta, de părăsire a rosturilor obișnuite, urmare a unui îndemn divin”. La cea de-a doua categorie, la smintelile considerate forme de „nebunie divină”, nebunie sacră, se referă paradoxul formulat de Socrate: „Adevărul e că, dintre bunuri, cele mai de preț se nasc din nebunia cea dată nouă în dar de zei”. El  identifică patru astfel de daruri ale zeilor. Apollo ar fi responsabil de nebunia profetică, „inspirația celui ce străvede în viitor”. Dionysos prezidează nebunia rituală (telestică), „aceea a inițiatorului întru misterii”. Muzele sînt cele ce induc nebunia poetică, „inspirația ce-i proprie poetului”, iar Afrodita și Eros inițiază nebunia îndrăgostirii.

Socrate evidențiază că meritul profeților se datorează exclusiv tulburării provocate de zei: „Iat-o pe profeteasa de la Delfi sau pe preotesele de la Dodona; în sfînta lor sminteală, ele i-au ajutat pe greci în multe și minunate feluri […] în schimb, călăuzite de rațiune, abia de-au făcut vreun lucru bun, dacă nu chiar nimic”. Se credea că Apollo însuși vorbește prin glasul Pythiei. Aceeași perspectivă este expusă și în Ion, cu referire la meritul poetic: „Poetul este o făptură ușoară, înaripată și sacră, în stare să creeze ceva doar după ce îl pătrunde harul divin și își iese din sine, părăsit de judecată. Cît își păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri”. Și în Timaios, Platon vede în boală una din condițiile favorizante ale manifestării puterilor supranaturale.

În acest caz, și vindecarea, ritualul taumaturgic, presupune intervenția acelorași puteri divine.  Clasicistul E.R. Dodds apreciază că funcția socială a ritualului dionisiac era „esențial cathartică”, fiind o supapă ritualizată de eliberare a impulsurilor iraționale contagioase prin izbucniri controlate de dans maniacal. Herodot a consemnat credințe conform cărora „Dionysos îi face pe oameni să se poarte nebunește”. Scopul cultului dionisiac era „ieșirea din sine”, ekstasis, o formă de a te simți liber prin trăirea paroxistică a senzației de a nu mai fi tu însuți, exonerat de orice responsabilitate, mai ales la adăpostul măștilor rituale. Dodds arată că Dionysos, ca „maestru al iluziilor magice” care îi făcea pe adoratorii săi să vadă lumea altfel decît este, era cel mai potrivit să ajungă protectorul artei teatrale: „Folosirea măștii în teatru decurge probabil din funcția ei magică. Dionysos a devenit, în secolul al VI-lea, zeul teatrului fiindcă fusese foarte mult timp zeul travestiurilor”.

Ajuns pînă la noi, teatrul a păstrat accesul la magia de „a face vizibil invizibilul”, după cum formula Peter Brook. Iată ce spune și Caragiale despre intensitatea suprafirească a transferului emoțional pe care îl poate avea spectacolul de teatru: „Un teatru ca să-mi placă mie... trebuie să fie viu, cald, fierbinte! Să dogo­rească viaţă de aci pînă colo sus în fundul galeriei; actorii... cînd ies pe scenă, să fie nişte posedaţi; să aibă un demon în ei; prin ochi, prin sprîncene, prin gură, prin vîrful degetelor, prin toţi porii, să scoaţă pe demonul acela şi să-l sufle asupra mea. O clipă să nu-1 ierte pe public a-şi veni în fire, a-şi da seama de ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai ştiu eu cum să zic!“.

Cristian Popescu, un mare poet dispărut prematur, un om cu o sensibilitate exacerbată, mi-a mărturisit că, pentru el, teatrul este „carne bătută pe scîndura scenei”. Nu am putut uita formula și de atunci, ori de cîte ori merg la teatru, spectacolul îmi pare bun doar dacă am senzația acelei intensități smintitoare și dacă simt acea „baie de electricitate psihică” de care vorbea Artaud. Mi-am amintit de Cristian la o expoziție din 2012, la Paris, la Musée du Quai Branly, cu un titlu provocator: Les Maîtres du désordre. I-ar fi plăcut parcursul inițiatic al traversării celor trei secțiuni: Ordinea imperfectă a lumii, Tehnici de stăpînire a dezordinii și Catharsis. Am descoperit cu surprindere continuități și corespondențe între lucrări ale artiștilor contemporani și tehnici arhaice, rituri ancestrale, performate sub autoritatea miturilor străvechi. Atît dezechilibrul psihic individual, cît și dezarticularea lumii sînt cel mai adesea văzute drept efect al intervenției unor forțe supranaturale malefice.

Pentru restabilirea ordinii, a sănătății și a armoniei se recurge la adevărați intercesori între lumesc și supranatural. Acești maeștri și stăpîni ai dezordinii sînt figuri de autoritate ce pot exercita o mediere între lumi pentru că dețin tehnici magice de conjurare a forțelor nevăzute. Șamani, profeți, trickster-i și alți clovni sacri, exorciști, vraci și vrăjitori, alături de artiști, muzicieni, poeți, sînt creditați cu aptitudinea unor experiențe extatice prin care pot intra în legătură cu forțele perturbatoare pentru a le (re)cunoaște și învinge sau măcar pentru a le îmbuna.

Secvența Catharsis evoca paradoxala refacere a echilibrului social prin recurgerea la ritualuri de inversiune socială, carnavaluri, sărbători ale nebunilor, bacanale, toate caracterizate de orgii și excese care anihilează ordinea obișnuită a lucrurilor. Autorizarea încălcărilor, a dezordinii și a exceselor smintite, acceptarea temporară a „lumii pe dos” au drept rezultat eliberarea pulsiunilor amenințătoare pentru ordine și asigură revenirea ulterioară la vechile reguli într-o formă consolidată, mai suplă, mai elastică, purificată de uzură, mai ferită de anchiloză, de osificare.

Păstrez pe masa mea de scris o cartolină ce reproduce un „tablou” din această expoziție care constă într-o simplă inscripție cu corector alb pe un fond negru: Pas d’art sans désordre și, în colț, semnătura artistului: Ben. E cel mai concis mod de a spune că nu există artă fără deranjarea ordinii prestabilite, fără spargerea limitelor, fără contrarierea așteptărilor, fără contrazicerea locurilor comune, fără derapaje, deraieri sau deturnări, adică nu există artă fără un grăunte de sminteală.

Același lucru îl spusese și Rimbaud: „Poetul se face clarvăzător printr-o lungă, imensă și rațională dereglare a tuturor simțurilor (par un long, immense et raisonné dérèglement de tous les sens). Prin toate formele de dragoste, de suferință, de nebunie, el se caută pe sine, el epuizează în sine toate otrăvurile, pentru a păstra doar chintesențele”.

În final, o „instalație” a poetului – maestru al dezordinii – Cristian Popescu: „Stau la masă în bucătărie și mă gîndesc la frumoasele aureole ale sfinților din icoana din dormitor. Mă gîndesc că, din păcate, singura aureolă pe care aș purta-o eu ar fi aparatul ăla care-ți înconjoară fruntea, pentru șocuri electrice, la spitalul de nebuni. Un capăt al curcubeului conectat la tîmpla dreaptă – și după aia dormi, dormi…”.

Lucia Terzea-Ofrim este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București, unde predă cursuri de antropologie culturală.