Arabii, începînd din secolul al IX lea, şi latinii, începînd din secolul al XIII-lea, au trăit istoria culturală a recuperării corpus-ului de texte aristotelice însoţiţi de speranţa identificării între impresionantele teorii ştiinţifice ale Filozofului şi o teologie. Această speranţă s-a constituit, cel puţin în lumea latină, pe o serie lungă şi complexă de coincidenţe, de falsuri, de întîmplări minunate al căror miraj a ţinut uneori doar cîteva decenii, alteori chiar secole. Ca orice speranţă, ea a pus în obiectul ei ceea ce el în mod evident nu avea: o mulţime de tratate, toate cu un scop vădit teologic, făcut să completeze ceea ce Aristotel nu dădea singur sau făcea stranii semne din textele sale recepte că ar avea de spus doar într-o obscură intenţie. Toate aceste tratate au hrănit un imaginar şi au construit linii de interpretare cu o autoritate suficientă pentru ca desprinderea lor de corpus-ul „autentic“ să nu le afecteze propria viaţă în istoria ideilor şi ele să producă efecte constante şi autonome în mintea comentatorilor lor. Aşa avem, de exemplu, un foarte frumos testament filozofic, făcut probabil în secolul al XI-lea în lumea arabă şi apoi tradus în limba latină: Cartea despre măr şi moarte, de fapt o replică la testamentul filozofic al lui Socrate din Phaidon, unde Aristotel mănîncă un măr în ultimele sale clipe, dezvăluind o teologie a fericirii intelectuale, şi îşi dă ultima suflare cînd a consumat mărul. Textul a fost foarte în vogă în Evul Mediu tîrziu şi a slujit drept etică intelectuală la profesori cehi şi polonezi ai secolului al XV-lea. Petrarca îl ştie suficient de bine pentru ca aluziile la el să treacă adesea neobservate pentru toţi cei care vor să îl citească pe poet drept un critic al învăţămîntului medieval.

Un altul, care adună în istoria lui o serie de „potriviri“ istorice complet neaşteptate, este Cartea despre cauze. E un adevărat model al lumii de inspiraţie neoplatoniciană, care parafrazează Elementele de teologie ale lui Proclus şi a fost compus în lumea Bagdadului secolului al IX-lea, probabil că în mediul filozofic al lui Alkindi. E un text care expune o teorie a participării pe măsura capacităţii receptorului (în fond, o importantă teorie reciclată aproape irecognoscibil în marxism), dar şi o seducătoare absorbţie a devenirii în fiinţă, pe care ar merita să o studieze mai ales nemedieviştii, aplecaţi asupra continuităţii dintre neoplatonism şi idealismul german, înţelegînd legăturile istorice ale genezei noiciene a devenirii întru fiinţă şi restituind acest frumos concept istoriei lungi care l-a produs. Apoi, tratatul mărturiseşte o fervoare de reinstalare a naturii de fiinţă a Principiului, de după critica neoplatoniciană a acestei idei. O fervoare, desigur, monoteistă, care apără omnipotenţa divină: căci orice cauză primă este mai influentă asupra cauzatului său decît o cauză secundă – o propoziţie intens interpretată şi de mare autoritate, de la teologie la filozofia politică, şi care ne provoacă pe noi sub forma obsesiei moderne a criticii birocraţiei. Şi mai sînt şi alte apocrife cu istorii apropiate.

Iar intrarea lor în lumea latină a fost plină de surprize. Ne putem aminti cum, la finalul antichităţii tîrzii, textele areopagitice aduseseră în teologia creştină probleme inspirate profund de Elementele lui Proclus. Dionisie fusese cunoscut de latini încă din secolul al VIII-lea. Foarte curînd, receptarea sa franceză i-a conferit autoritate, identificîndu-l, în zelul naşterii unor mituri identitare, cu legendara figură a parizianului Dionisie, decapitat de împăratul Decius în secolul I şi patron al bisericii Saint-Denis, unde şi Jeanne d’Arc şi-a consacrat, în fond, armele. Or, Cartea despre cauze, tradusă în latină în secolul al XII-lea de Gerardus din Cremona, spunea lucruri asemănătoare despre ierarhii, participare, limitare a celor de jos, infinitate a celor de sus şi cenzură a limbajului în faţa celor din urmă cu ceea ce latinii puteau citi în textele atribuite martirului comunităţii creştine pariziene şi care se revendicau, în fond, de la presupusele cuvinte ale lui Pavel din Areopag. Iată astfel, într-o cascadă de incredibilia, cum neoplatonismul îi pune alături pe Pavel şi pe Aristotel.

Multora povestea le-a părut, în grade diferite, suspectă. Dar acest fapt nu a afectat elanul interpretărilor şi dorinţa de a identifica, în cele din urmă, o teologie a lui Aristotel. În 1268, traducerea în limba latină, de către Guillaume de Moerbeke, a Elementelor lui Proclus îl face pe Toma să semnaleze înrudirea acestui text cu Cartea despre cauze. Dar aceasta nu îl împiedică pe un rector cracovian, pe la 1411, să copieze tot comentariul tomist la Despre cauze, să îi facă o prefaţă cu un splendid elogiu al filozofiei bazat pe Despre măr şi moarte şi să elimine din textul lui Toma toate propoziţiile care aminteau de Proclus. Era, probabil, expresia unei încăpăţînări de a nu nega existenţa unei teologii aristotelice, în ciuda evidenţelor pe care filologia începea să le furnizeze latinilor. Or, această încăpăţînare era una foarte răspîndită: cînd Toma mărturiseşte că, într-adevăr, nu a reuşit să identifice o teologie a lui Aristotel, spune că e foarte probabil ca Aristotel, murind, să nu fi apucat să o scrie, dar că, în orice caz, ar fi vrut să o facă. Albert cel Mare începe şi el faimosul său tratat Despre intelect şi inteligibil spunînd că problema aristotelică a intelectului are un sens psihologic şi unul teologic, deoarece intelectul divin locuieşte în cel uman, deschizînd astfel un fir continuu de legătură spre idealismul german.

Forţa unor asemenea întîmplări şi voinţe de lectură nu se opreşte la raftul cabinetului de curiozităţi. Dacă privim problema într-un sens invers al istoriei, dinspre noi spre amestecul de întîmplări care îi făcea pe medievali să spună că Aristotel a spus ce nu a spus de fapt, miza apare evident. În fond, e o mare preocupare a identităţii noastre buna înţelegere a genezei modernităţii: dacă îi înţelegem geneza, îi înţelegem şi critica. Unii pun la baza ei revoluţia ştiinţifică, alţii gnozele antichităţii tîrzii, alţii reforma, alţii capitalul etc. Toate acestea fac o splendidă literatură, înăuntrul căreia ar putea cîştiga drept de cetate şi istoriile de mai sus. Dacă e adevărat că ştiinţa modernă începe în secolul al XIV-lea cu o reacţie la problemele ştiinţei aristotelice în confruntarea ei cu principiile creştinismului, mai ales cu cel al omnipotenţei divine, atunci falsa „teologie a lui Aristotel“ este semnificativă prin propriul ei eşec: ca teorie incompletă a universului, în care componenta teologică este confuză sau apocrifă, aristotelismul împreună cu critica lui au putut păstra în comun principiile funcţionării autonome a naturii în raport cu voinţa divină, oferind un drum deschis unor consecinţe ale reprezentării moderne şi seculare a universului. Chiar dacă ar fi naiv să prezentăm etapele parcurgerii unui asemenea drum ca pe un lanţ de cauzalităţi necesare (premisa însăşi a evocării acestor incredibilia ne-ar opri să o facem), întrebarea ar merita să fie lansată: ce anume datorează naşterea lumii moderne insistenţei medievalilor asupra corpus-ului textelor apocrife cu conţinut teologic ale lui Aristotel? Răspunsul poate să înceapă cu propria lui legitimare: această insistenţă este dovedită de autoritatea textelor invocate, care a fost manifestă încă mult timp după formularea suspiciunilor filologice pe care tot Evul Mediu latin le-a formulat la adresa lor.

Alexander Baumgarten este conferenţiar univ., şef al Catedrei de Istoria Filozofiei Antice şi Medievale şi cancelar al Facultăţii de Istorie şi Filozofie din Universitatea „Babeş-Bolyai“, Cluj-Napoca. Îngrijește colecţii importante dedicate filozofiei antice şi medievale ale unor prestigioase edituri din România, unde a publicat peste zece volume în ediţii bilingve comentate.