Nici nu ne mai dăm seama în ce lume colorată trăim astăzi, prin comparaţie cu universul cenuşiu al epocii comuniste. Îmi amintesc că am văzut un interviu cu un condamnat închis înainte de 1989 şi eliberat la sfîrşitul anilor ’90, care, la ieşire, era uluit şi exclama: „Cît de colorat este totul!“  Spectrul cromatic a intrigat dintotdeauna, dar nu avem încă o teorie generală a culorii. „Colour is not an easy matter!“ avertiza şi Umberto Eco în studiul „How culture conditions the colours we see“. Care om de ştiinţă nu este interesat de culoare? Pentru fizicieni este o lungime de undă particulară, chimiştii studiază pigmenţii, naturaliştii se interesează de prezenţa culorii în lumea vie, în timp ce mineralogii se ocupă de varietatea nuanţelor în lumea anorganică. Filozofii, de la Aristotel încoace, n-au încetat să se mire în faţa spectacolului culorilor. La rîndul lor, medicii şi psihologii au încercat, prin cercetări experimentale, să elucideze mecanismele răspunsului perceptiv la efectul cromatic. Apoi, lingviştii, antropologii şi – ultimii veniţi – istoricii s-au alăturat efortului de a răspunde la întrebarea: „Ce este culoarea?“. 

În ştiinţele socioumane, culoarea este un cîmp de bătălie, un loc de confruntare şi de dezbateri aprige între diverse orientări. Culoarea delimitează zonele de discontinuitate din lumea înconjurătoare, astfel încît diferenţele cromatice furnizează un important instrument de clasificare şi de ordonare. De aici importanţa vocabularului culorilor, prezent în toate limbile pămîntului. S-a pus întrebarea: ce rol joacă natura şi ce rol are cultura în această categorizare şi numire a culorilor? În funcţie de răspuns, psihologii, lingviştii, antropologii formează două mari tabere: una evoluţionist-universalistă şi alta culturalist-evoluţionistă.  

Există adevăruri universale ale culorii? 

Conform opiniilor evoluţioniste, denumirile de culori şi chiar percepţia culorilor ar fi evoluat în cursul istoriei umanităţii. Cu alte cuvinte, limbajul culorilor şi percepţia culorilor sînt acelaşi lucru, iar diferenţele de limbaj reflectă diferenţele de percepţie. Aceste teorii au plecat de la constatările clasicistului englez W. Gladstone (1858) referitoare la sărăcia şi imprecizia lexicului culorilor în scrierile lui Homer, unde, de exemplu, termenul glaukos desemnează deopotrivă gri, verde, albastru, galben şi maro. Astfel s-a născut ipoteza că grecii nu ar fi făcut diferenţa între aceste culori. S-a spus că indivizii aparţinînd unor societăţi antice sau primitive, premoderne, încă n-ar fi fost înzestraţi cu anumite capacităţi cognitive, ba mai mult, ar fi avut o altfel de alcătuire a aparatului ocular şi, în consecinţă, nu puteau distinge culorile cu fineţea oamenilor „evoluaţi“, „civilizaţi“ de astăzi. În anul 1969, doi cercetători americani – lingvistul P. Kay şi antropologul B. Berlin – relansează discuţia asupra universalităţii şi evoluţiei modalităţilor de numire a culorilor. Cartea lor, Basic Color Terms: Their Universality and Evolution, se baza pe date lexicografice culese de la vorbitorii a 20 de limbi, precum şi pe date despre alte 78 menţionate în literatura de specialitate. Ei susţin că terminologia culorilor evoluează de la un set simplu, bazat doar pe două categorii: luminos şi întunecat (precum în limba Dani din Noua Guinee), apoi adăugîndu-se noi cuvinte, într-o ordine fixă, pînă la setul complex, alcătuit din 11 culori de bază: negru, alb, roşu, verde, galben, albastru, maro, portocaliu, roz, violet şi gri. De exemplu, în limbile în care există trei termeni, lîngă alb şi negru, al treilea este în mod obligatoriu cel care desemnează culoarea roşu, apoi în limbile care au un vocabular al culorilor mai lărgit se adăugă progresiv ceilalţi termeni, cumulativ, întotdeauna în aceeaşi ordine. Aşadar, toate limbile ar asculta de această lege universală şi, pe măsură ce evoluează, ele achiziţionează noi termeni. Procesul este dublat de un evoluţionism tehnologic: cu cît sînt mai „avansaţi“, vorbitorii unei limbi au o mai mare nevoie de a distinge culorile şi, în consecinţă, apar mai multe cuvinte pentru a le desemna. Însă există mereu o constrîngere biologică universală în procesul trecerii de la un stadiu la altul.  

Culoarea – fenomen cultural? 

Încă de pe la 1900, punctul de vedere universalist a fost criticat de reprezentanţii culturalismului, teorie apărută în antropologia culturală americană. Potrivit celebrei ipoteze Sapir-Whorf, percepţia culorilor ar fi orientată de limbaj. Vocabularul culorilor influenţează percepţia culorilor. Adică identificăm doar culorile pentru care dispunem de cuvinte. De exemplu, am vedea doar alb, negru şi roşu nu pentru că în realitate ar exista doar aceste culori,  ci pentru că în cultura respectivă nu există decît aceste cuvinte în lexicul culorilor. Culturaliştii insistă asupra faptului că nu există diviziuni „naturale“ ale spectrului culorilor şi că decupajul în continuum-ul experienţei cromatice este făcut de fiecare cultură în parte. Aşadar, frontierele între culori şi nuanţe, clasificarea acestora depind de cultura celor care le privesc! Apoi, peste tot, culorile, dincolo de proprietăţile lor concrete, sînt implicate într-o vastă reţea de semnificaţii simbolice, sociale, religioase etc., foarte diferite de la o cultură la alta şi, în consecinţă, departe de a fi universale. 

Cercetările de antropologie lingvistică au insistat pe faptul că terminologia cromatică este luxuriantă în unele limbi, în timp ce în altele este minimală. În Africa, Oceania, Asia, decupajul cromatic are trei mari unităţi: alb, negru şi roşu. Unele limbi multiplică nuanţele care pot fi deosebite, altele le restrîng. Populaţia Ndembu din Zambia denumeşte cu acelaşi cuvînt culorile albastru şi negru, precum şi galben-portocaliu-roşu, dar aceasta nu înseamnă sărăcie a vocabularului culorilor, pentru că, de multe ori, stimulul cromatic este desemnat în mod diferit, printr-o emoţie sau prin obiectul ori fiinţa care are această proprietate. Aşadar, în evaluarea vocabularului culorilor, numărul cuvintelor care denumesc explicit culori este un criteriu  înşelător. Trebuie ţinut cont şi de expresiva paletă prin care sînt precizate nuanţele. 

Astfel, în limba maorilor din Noua Zeelandă există în jur de 300 de termeni care desemnează nuanţe; sînt introduşi şi alţi parametri ai culorii, cum ar fi saturaţia, tenta, luminozitatea, contrastul, textura. Vocabularul şi percepţia culorii roşu ţine seama de contextul precis de manifestare: opoziţii cald-rece, uscat-umed, moale-tare. Pentru noi, europenii, primează culoarea, nu natura sau textura obiectului. O cameră poate fi asortată în roşu: perete, covor, cuvertură – toate vor fi asimilate categoriei de „roşu“ indiferent de natura materialului din care sînt făcute obiectele. Mai mult, în unele culturi africane, vocabularul cromatic este exprimat diferit, în funcţie de sex şi de vîrstă. Pentru japonezi, ceea ce contează este luminozitatea: ei deosebesc lexical mai multe tonuri de alb, de la mat pînă la strălucitor, uneori insesizabile pentru ochiul unui european. Este cunoscută bogăţia vocabularului eschimoşilor referitor la nuanţele zăpezii. Sensibilitatea cromatică diferă de la o cultură la alta – culorile nu sînt niciodată neutre, ele au o încărcătură simbolică, vehiculează coduri sociale şi valori ideologice. Ar fi loc pentru o întreagă discuţie referitoare la culorile din drapelele naţionale.  

Fascinanta istorie a culorilor 

Istoria culorilor s-a dovedit plină de surprize în viziunea istoricului Michel Pastoureau. (La noi au fost traduse cărţile Albastru. Istoria unei culori şi O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental.) Pentru el, „a vedea“ o culoare nu este doar un dat biologic şi fiziologic, ci un fenomen mult mai complex, cu multiple condiţionări cultural-istorice. Noi astăzi trăim în alt univers senzorial, iar percepţiile noastre vizuale înregistrează cu mult mai mulţi stimuli cromatici, în comparaţie cu oamenii din societăţile premoderne. Modurile noastre de a clasifica şi de a defini culorile nu mai coincid cu cele din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. 

Raportarea oamenilor la culoare se află în continuă mişcare şi reorganizare. Semnificaţia bulinelor albastre şi roşii de la robinetele noastre din baie ar scăpa oamenilor de odinioară. Apoi, ei nu ar asocia verdele cu ideea de natură. Pînă în secolul al XVIII-lea, natura era definită prin cele patru elemente (apă, aer, foc, pămînt) şi nicidecum prin culoarea verde de azi, simbolul clorofilei şi al ecologismului. Asocierea verde-natură datează abia din epoca romantică. Multă vreme, pînă la inventarea coloranţilor sintetici, pigmenţii naturali de culoare verde erau volatili în ţesăturile vopsite, iar cei anorganici (oxidul de cupru) erau otrăvitori („verdele de Paris“). Iată de ce întregul simbolism al verdelui era cantonat în jurul acestui caracter instabil. Verdele era asociat cu jocul, cu banii şi hazardul, era culoarea bufonilor şi a vînătorilor. Începînd cu cazinourile din Veneţia secolului al XVI-lea, masa pentru jocul de cărţi este întotdeauna verde. Nu întîmplător, verdele a fost ales şi în tipărirea primelor bancnote ale dolarului (1792).  

Pînă pe la începutul secolului al XIX-lea – surpriză! – rochia de mireasă avea culoarea roşu, lucru care ar şoca sensibilităţile cromatice din zilele noastre! Era un mod de a simboliza feminitatea, dar şi de a sublinia caracterul excepţional al momentului, pentru că, în mod obişnuit, pigmentul roşu intens era scump şi, în consecinţă, rezervat doar celor bogaţi. Negrul, de asemenea, era o culoare greu de obţinut din punct de vedere chimic, de aceea era privilegiul eleganţei princiare şi al autorităţii (magistraţii, preoţii). Explozia coloranţilor industriali pe la 1850 a dus la democratizarea culorilor, la diversificarea extraordinară a gamei cromatice, la apariţia unor nuanţe altădată imposibil de reprodus sau de imaginat.  

Albul şi negrul n-au fost întodeauna asociate cu aceeaşi insistenţă ca în zilele noastre. De exemplu, pînă în secolul al XVI-lea jocul de şah avea piese albe şi roşii, ca în India, de unde şi provenea. Identitatea binomului alb-negru a fost accentuată de bicromia paginii tipărite (negru pe alb), a gravurii şi, mai apoi, de apariţia fotografiei. Dacă azi, din raţiuni ştiinţifice, albul şi negru sînt considerate non-culori sau culori „acromatice“, în trecutul european, ca şi în multe alte spaţii culturale, ele sînt culori de bază. Cînd Japonia a adoptat televiziunea în culori, expresia nu a fost tradusă literal, ci „televiziune naturală“. Iată că însăşi noţiunea de „culoare“ poate avea înţelesuri diferite. Vedem bine că atunci cînd vorbim despre culori, ca despre orice altceva de altfel, trebuie să fim foarte atenţi la... nuanţe.  

Nu spunea spunea oare şi Verlaine: „Nuanţa eu rîvnesc s-o caut, / Nuanţă, nicidecum Culoare“?  

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Editura Humanitas, 2011.