„Pînă nu înveți să ierți, nu vei putea merge înainte!” sau „Trebuie să ierți pentru tine!” – sînt îndemnuri pe care le auzim sau citim destul de des. Avem nevoie de iertare – să o dăm, să o primim? De ce este ea importantă?

Iertarea include vindecarea unei traume, dar e mult mai mult decît atît. Cînd cineva ne rănește, atîta timp cît rana aia nu e bine vindecată, ne va fi prea frică să iertăm. Întotdeauna putem conta pe fricile noastre să ne țină pe vechile poziții de bun și rău sau prieten și dușman. Așadar, ca să ierți, trebuie mai întîi să te vindeci, apoi să nu-ți mai fie frică. E deja complicat. Dar apoi vine pasul următor, care nu mai e doar pentru tine. Iertarea e un act de altruism și empatie. Ierți pentru cel pe care îl ierți. Dar sîntem și noi răsplătiți pentru acest act. Iertarea e ca și cum ai deschide porțile unei case în care ai stat încuiat prea multă vreme și ai păși, în sfîrșit, în plin soare. Casa e propria ta minte, zidurile și limitele conștiinței. Iertînd, ți-ai depășit o limită. În fiecare iertare e o mică transcendență.

Cum iertăm? Iertăm, dar nu uităm? Ce ar fi necesar să învățăm, totuși, dintr-un eveniment peste care trecem iertînd?

Dacă am pățit ceva rău, primim întotdeauna două lecții. Prima e automată și imediată, un reflex care se închide. Cînd un copil mic atinge o sobă și se frige, va învăța chiar în acea clipă că soba nu trebuie atinsă. Și nu va mai uita niciodată. E lecția durerii și nu are nevoie de limbaj, de noțiuni, de experiență de viață. Are nevoie doar de durere. Apoi e cealaltă lecție, cea conștientă, rațională, cea din care putem trage concluzii și face planuri de viitor. Din păcate, nu toată lumea primește și cea de-a doua lecție. Cînd, de fapt, ar trebui să rămînem cu cea de-a doua și să încercăm să trecem mai departe de lecția durerii. Altfel rămînem repetenți la viață, blocați în abecedar la litera A, „Asta Doare”. Nu putem uita lecția durerii, dar o putem „integra” într-o lecție mai vastă și mai importantă, pentru că s-ar putea să vină vremea cînd vom fi nevoiți să atingem din nou soba, să ne înfrîngem durerea sau chiar să acceptăm să ne doară din nou, ca să putem merge mai departe.

Este iertarea o alegere conștientă, uneori autoimpusă, sînt cazuri în care ne vine mai greu sau chiar imposibil să iertăm?

Eu cred că e mereu o alegere conștientă. Dacă ne lăsăm în voia instinctelor, în virtutea inerției, nu iertăm, ci cel mult ne reprimăm aversiunea, supărarea. Și o parte din noi nu vrea să ierte, de frică, frica de a fi răniți, dar și frica de a pierde controlul. Uneori, e chiar frica de a renunța la poziția de victimă, care în sine poate aduce și unele avantaje, pe termen lung, e o scuză de a nu schimba nimic și un mod de a-i manipula pe alții. Să fii rănit îți dă un anume ascendent.

Dar nici nu aș zice că iertarea poate fi „autoimpusă”. Așa, pur și simplu, prin propria voință. Îmi place să cred că iertarea e exprimarea cea mai înaltă a liberului-arbitru. Dar, dacă e să fim sinceri cu noi înșine, ne exersăm această libertate extraordinar de rar. Iar iertarea, ca orice mare hotărîre, te adoptă ea pe tine, nu tu pe ea. Ca să iertăm, punem la treabă cea mai bună parte din noi, și acea parte nu se lasă controlată, nu suferă impoziții, nu ne ascultă poruncile.

Se poate învăța iertarea, există un exercițiu al iertării?

Sînt studii care spun că empatia se poate învăța (o veste bună pentru psihopați). Cred că de aici pornește și exercițiul iertării. Putem să exersăm să ne punem cît mai des în locul altor oameni, și există și aici niveluri de dificultate, e ușor să te pui în locul celor pe care îi simpatizezi, imaginația e purtată fără efort de curentul emoțiilor bune. Dar cum ar fi să ne punem în locul celor antipatici? Eu am noroc, chiar trebuie să fac asta din cînd în cînd, pentru că nu toți pacienții mei îmi sînt imediat simpatici și, cu toate astea, tot trebuie să empatizez cu ei, empatia e o unealtă indispensabilă de lucru. Exersînd-o, îmi mențin mintea și poate chiar sufletul ascuțite. Dar empatie nu înseamnă uitare de sine. Putem avea impresia că iertăm și empatizăm atunci cînd, de fapt, avem sindromul Stockholm. E așadar important să facem exercițiul ăsta „la rece”, din timp. În focul traumei, e imposibil să iertăm și chiar și să înțelegem orice așa cum trebuie. Să nu ne cerem imposibilul.

Cum diferă iertarea de împăcare, de reconciliere?

Împăcarea implică o negociere, mai mult sau mai puțin exprimată. E un cuplu de forțe, o înțelegere reciprocă. Poți ierta și fără să fii înțeles, și cred, deși nu sînt tocmai sigur, că unii oameni se împacă fără să ierte. Pentru că pacea e prea importantă pentru ei. Dar asta nu înseamnă decît o reprimare a sentimentelor, și orice psiholog vă va zice că nimic bun nu a ieșit vreodată din sentimente reprimate.

Vin, probabil, în cabinetul dumneavoastră oameni profund frămîntați de ceva din trecutul lor sau încă cu gîndul la persoane cu care n-au mai făcut pace niciodată. Ce îi sfătuiți?

Rareori dau sfaturi directe în privința asta. E datoria mea să atrag atenția că o anumită situație se numește „traumă”, că poate prezenta complicații cum sînt depresia, anxietatea, coșmarurile, limitarea vieții. Și că iertarea și pacea sînt întotdeauna posibile, chiar dacă trebuie uneori să muncești pentru ele. Iertarea e posibilă chiar dacă cel pe care vrei să îl ierți a murit de mult. Pentru că, din moment ce încă nu l-ai iertat, înseamnă că e încă cu tine. Poate că ăsta e purgatoriul, cînd mori și nu ești iertat și ceva din tine încă se zbate și se luptă în mintea cuiva, și depinde doar de acea persoană să îți dea în sfîrșit drumul.

Sînt însă și situații în care oamenii nu vor să ierte. Din nou, trebuie să respect acest lucru și să ne descurcăm și așa. Unele păcate sînt prea mari pentru a mai putea fi iertate.

Dacă ar trebui să faceți o listă, ca la vitamine, cu „beneficii ale iertării”, ce ați înșira?

Deschidem ceaslovul la efectele hormonilor de stres și deducem că iertarea normalizează pulsul și tensiunea arterială, ameliorează somnul, scade glicemia, ba chiar cred că îmbunătățește și aspectul fizic general, oamenii care iartă sînt mai frumoși, mai limpezi, se vede o lumină pe fețele lor. Sîntem mai liberi, și ce e însănătoșirea dacă nu recăpătarea libertății?

Cum este iertarea între părinți și copii, între membri ai aceleiași familii? Cum se face că, uneori, pe cei mai apropiați îi iertăm cel mai greu?

Pe cei apropiați îi iertăm ba prea ușor, ba prea greu. Părinții iartă întruna, copiii sînt neiertători cu părinții. E o discuție așa de vastă încît nici nu știi de unde să începi. Dificultatea vine din sistemul de oglinzi paralele care e orice familie. Cît de mult vezi în tine pe propriul părinte? Cît de mult ești dispus să se te ierți pe tine însuți? Pentru că, dacă vrei asta, s-ar putea să nu o poți face pînă la capăt pînă nu îți ierți părintele. Și cît de mult sîntem dispuși să ne înțelegem părinții? Lumea s-a schimbat enorm din vremea în care părinții noștri erau tineri, iar conflictul istoric dintre generații e mai adînc decît a fost vreodată, chiar și cînd e tăcut.

O categorie aparte de oameni sînt cei care își cer iertare mai mereu, chiar și fără să fie vina lor, poate pentru că vor să fie plăcuți de toată lumea. Ce resorturi îi animă? Ce valoare mai are iertarea – dată, primită – în astfel de situații?

Orice grup de oameni, în momentele lui cele mai rele, e o haită. Într-o haită, elementul omega își are rolul lui. Unii oameni vor să fie acceptați în haită cu orice preț. Dar aici nu vorbim cu adevărat de iertare, dacă iertarea e un lucru profund uman și „evoluat”, o acțiune conștientă, altruistă și voluntară. Ci de tărîmul instinctelor în care ne mișcăm tot timpul. Nu putem scăpa de ele, pentru că nu putem scăpa de creierul nostru ancestral, de mamifer, de sistemul limbic. Nici nu trebuie. Dar trebuie să avem ceva pe deasupra sistemului limbic. Să îți ceri întruna scuze e doar un mecanism semi-inconștient de apărare, o scurtătură spre nicăieri.

Putem ierta cu adevărat atîta vreme cît nu ne iertăm pe noi? Ce este, de fapt, așa-numita „iertare de sine”?

Iertarea de sine e dizolvarea unei iluzii. Sîntem adesea crescuți să credem în omnipotența voinței noastre, să credem că omul este stăpînul lumii naturale, al propriului său corp, al evenimentelor din jur. Foarte mulți oameni aflați în suferință se învinovățesc pentru propria suferință. Paradoxal, asta le aduce o oarecare alinare, pentru că întărește iluzia de control. Dar e foarte departe de realitate. Și e important să depășim iluzia asta ca să putem începe să schimbăm lucrurile, de exemplu cerînd ajutor, fără teamă sau rușine.

A ierta înseamnă, într-un fel, a iubi?

William Blake are un poem în trei strofe, The Clod and the Pebble, despre natura intrinsec antagonică a dragostei, care poate fi altruistă și egoistă în același timp, Raiul și Iadul conviețuind. Iertarea ține de latura altruistă a iubirii, dar uneori poate fi ieșirea din iubire. Ultimul gest de iubire. Iertarea e ieșirea din Iad. Mai multe de atît, eu, unul, nu știu să spun.

interviu de Anda DOCEA

Foto: captură din filmul Ordinary People / Oameni obișnuiți