„–... şi chiar vi se spunea  prinţul reporter?“

Participant la un concurs de literatură, prin clasa a VII-a, îmi propusesem să scriu un „reportaj“. A ieşit o descriere a Termocentralei Mintia, aflată în apropierea oraşului meu, Deva, descriere împănată cu epitete, cu multiple inversiuni adjectiv-substantiv (în genul „măreaţă ctitorie“, „harnici muncitori“), după modelul a ceea ce aveam la vremea aceea (mijlocul anilor ’70) în manualele de Limba şi Literatura Română. În 1986, fără un motiv anume, fără a şti cine a fost autorul, am cumpărat volumul Memoria reportajului, cuprinzînd texte publicate de Filip Brunea-Fox preponderent în presa interbelică. A fost o incursiune într-o altă lume, cu oameni în ipostaze care parţial se potriveau, culmea, propagandei comuniste oficiale, care, maniheist, punea totul în două scheme – perfecţiunea socialistă (cu mici excepţii, de gestionari care furau la cîntar) vs iadul capitalist. Am sesizat însă o nuanţă – faptul că perfecţiunea nu admitea contestaţie, în timp ce în iad existau (şi) cîrcotaşi. Era un gen de presă pe care mi-l aminteam vag din revistele Realitatea ilustrată găsite la Aiud, în podul bunicilor.

După 1991, anul în care am decis să intru în presă, am recitit cartea cu alţi ochi, cei ai reporterului. Scriitura lui Brunea-Fox se potrivea din ce în ce mai mult cu ceea ce începeam să găsesc publicat în ziarele postdecembriste – incursiuni în real, scrise cu nerv, aşa-numitele „felii de viaţă“, extrase şi analizate fără grila coşbuciană aplicată satului sau entuziasmul proletar specific „ctitoriilor“. În timp, reportajul s-a repoziţionat, supravieţuind din ce în ce mai mult în format destinat televiziunii – emisiuni gen Cu ochii-n 4 sau mai recentele România, te iubesc şi În premieră. De la unul dintre trainer-ii Şcolii BBC din Bucureşti, Michael Mulford, aflasem că ţăranul român este cel mai expresiv personaj pe care îl întîlnise vreodată în cariera sa de jurnalist. Înclin să-i dau dreptate, dar personaje frapante am întîlnit şi alături de Iaromira Popovici, în incursiuni făcute prin locuri uitate de Dumnezeu, cum a fost un amărît din Călan care trăia de pe o zi pe alta căutînd fier vechi, dar care s-a scuzat că întrerupe puţin dialogul cu noi – în buzunarul pantalonilor jerpeliţi îi sunase mobilul!

Personajul era aidoma celor din reportajele lui Brunea-Fox, într-un decor asemănător. Periferia, oamenii nefericiţi, cinismul autorităţilor – teme predilecte pentru acest om pe care am început să-l înţeleg după ce m-am apropiat altfel de el, ca jurnalist, răsfoind cu emoţie paginile vechi de zeci de ani ale ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, publicaţii la care Brunea-Fox a devenit un erou al superlativelor. I s-a spus „Prinţul reporterilor“, „Hemingway“, „super-reporterul“ – apelative pe care şi le-a însuşit cu un firesc dezarmant. Astfel, în interviul pe care i-l acordă Sânzianei Pop, cu titlul „Iubirea de oameni cere migală“, în Luceafărul din 29 aprilie 1972, Brunea-Fox răspunde cu sinceritate şi candoare unei întrebări directe:

„– Chiar vi se spunea prinţul reporter?
– Da.
– Vă măgulea?
– De ce? Era o realitate. Am scris reportaje mari.“

„... singurul control efectiv  din această ţară, acela al presei“

Se născuse la Iaşi, în 1898, aproape odată cu secolul al XX-lea, fapt deloc lipsit de relevanţă. A parcurs un drum sinuos, de la copilul evreu crescut în mahala (numele adevărat era Filip Brauner) la reper al jurnalismului interbelic şi probabil cel mai mare reporter român, cu referire strictă la publicistică (există o polemică legată de apartenenţa reportajului la literatură sau la publicistică; personal, îl consider, deşi permite arabescuri stilistice, specie a publicisticii). Prin Benjamin Fundoianu va avea acces la avangarda literară, deşi niciodată nu a terminat cursuri universitare. Îl regăsim într-o pleiadă selectă – Tristan Tzara, Fundoianu, Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu, Ion Pillat, Felix Aderca, Saşa Pană şi mulţi alţii. Într-un număr din 1931 al revistei de avangardă unu, Paul Sterian scria, referindu-se la secolul al XX-lea: „Sufletul epocii noastre are alt stil decît cel al neutralităţii. Jos cu poeţii! Jos cu zidurile! Să vie cel cu o mie de ochi, o mie de urechi, o mie de picioare, o mie de telegrame, o mie de condeie, o mie de expresii, o mie de pistoale, să vie adevăratul poet. Să vie Reporterul!“. Iar Brunea-Fox a luat de bune toate aceste manifeste şi îndemnuri ale avangardei – a devenit reporter şi şi-a adăugat la nume particula Fox, o reverenţă faţă de profesionalismul jurnaliştilor de la Fox Movietone News. Asemeni unui erou al său, Puk Taylor (dintr-un roman niciodată terminat – Supraamericanul), Brunea-Fox a părăsit avangarda şi a sărit în „realitate“.

Pînă la reportajele care-i vor aduce gloria, a dovedit o intuiţie remarcabilă. Iată spre exemplu ce scria în 1921 în Adevărul: „Ştirile care vin din Rusia arată că regimul sovietist nu se mai poate menţine decît cu ajutorul celor mai straşnice măsuri militare. Nemulţumirea masselor muncitoare împotriva şefilor comunişti a luat proporţiile unei adevărate revoluţii... E interesant de semnalat faptul că muncitorii ruşi, sub regimul dictaturii proletariatului, au ajuns să încerce a cîştiga prin răscoale garantarea libertăţii individuale, drept cucerit în Europa apuseană încă de acum cîteva veacuri!“. (s.n.) Iar cu referire la relaţia presă-putere, scrie, în 1922, cuvinte care pot deveni emblematice: „Cerem numai guvernului să ia toate măsurile ca presa să nu fie stingherită în apariţia ei tocmai în toiul campaniei electorale. Ar fi nemaipomenit ca alegerile pentru Constituantă să şi le facă guvernul la adăpost de singurul control efectiv din această ţară, acela al presei.“ (s.n.)

Brand pentru un trust de presă

Brunea-Fox şi-a dat măsura valorii în cadrul grupului numit generic „presa din Sărindar“, ale cărui două cotidiane erau Adevărul şi Dimineaţa, însumînd, în 1934, 150.000 de exemplare zilnic.„Senzaţionalul“ făcea parte, în presa vremii, dintre ingredientele strict necesare pentru a atrage atenţia. În această cheie, reportajele lui Brunea-Fox se pot numi senzaţionale, dar nu prin strălucire meteorică, ci prin flerul alegerii subiectelor şi prin profunzimea explorării. Studiindu-i biografia şi textele, m-am simţit din ce în ce mai apropiat de acest om – probabil este ceva banal în constatare, dar, jurnalist fiind, resimţeam cumva acea trepidaţie produsă de nerăbdarea explorării subiectului, pasiunea, tentaţia riscului liber asumat. Ceea ce pentru mulţi ar fi fost o ştire de tip „fapt divers“ – să spunem o mamă tînără, surprinsă sub un pod, pe punctul de a se sinucide sau de a-şi îneca pruncul, motivul fiind sărăcia – pentru Brunea-Fox este prilejul potrivit pentru a dezvolta epic povestea, în reportajul „Unde voi naşte?“ (Dimineaţa, 1934). Faptul divers devine, în reportajul lui Brunea-Fox, o analiză extrem de critică, un deget acuzator spre politicile de sănătate publică în domeniul asistenţei medicale pre şi postnatale. Impactul unui text Brunea-Fox era enorm, prestigiul autorului – extraordinar. În limbajul de astăzi, se poate spune că Brunea-Fox devenise un brand, un viitor reportaj semnat de el era anunţat cu mult timp înainte. Iată ce povesteşte Petru Popescu: „Brunea-Fox mi-a arătat mai demult pagini de gazetă de pe vremuri, afişe care-i anunţau reportajele. Ţin minte, între altele, unul zguduitor: lîngă un gard splendid, ca un front de suliţe de fier forjat înfipt într-un brîu copios de piatră, o femeie în negru, cu o sarcină vizibilă, cu o privire năucă, cu o siluetă covîrşită, ca un semn de întrebare: «Unde voi naşte?» – întreabă afişul. Dedesubt tema: «Problema maternităţii în lumea nevoiaşe. Drama mamelor fără asistenţă, fără domiciliu, fără ocrotire.» Cu altă literă, ca o schimbare de voce: «Un reportaj de Brunea-Fox»... mai e nevoie să-ţi spun cît de cunoscut era Brunea-Fox, pentru cîţi era scrisul lui scrisul unui prieten?“.

Cele cinci zile petrecute de Brunea-Fox printre leproşii de la Lărgeanca au fost şocante – pentru cititori, dar şi pentru reporter. „Cinci zile printre leproşi“ este un text-şcoală, pleacă de la o notiţă de „fapt divers“, se dezvoltă, are ritm, tensiune gradată excepţional, scene de o plasticitate remarcabilă, este povestit filmic – ridici ochii de pe rînduri şi vizualizezi crucile de lemn din faţa ferestrelor pavilionului leproşilor, cruci care iarna ajung pe foc, din lipsa lemnelor. De la leprozerie, Brunea se duce la autorităţi. Demersul jurnalistic nu a rămas lătrat de cîini pe lîngă caravana care trece – în Dimineaţa a apărut o notă: „Avem mulţumirea să constatăm că alarma dată de ziarul Dimineaţa asupra celor ce se petrec la leprozeria de la Lărgeanca a dat roade. Cu ocazia inspecţiei pe care d. Inculeţ, ministrul sănătăţii, o va face în judeţul Tulcea, se vor lua măsuri pentru repararea localului fostei leprozerii de la Tichileşti... Leprozeria de la Tichileşti este izolată, are apă potabilă, plantaţiuni şi teren pentru grădinărie. De altfel, însăşi (!) bolnavii ar fi mulţumiţi – cum au mărturisit redactorului nostru – să fie duşi acolo“. Şi mai spune Brunea: „Poate este un elogiu pe care nu-l merit, dar m-a măgulit foarte mult aprecierea lui Mircea Eliade, care scria că, în ceea ce priveşte reportajul propriu-zis, numele meu trebuie amintit în primul rînd, fie şi numai pentru reportajul de adîncă umanitate despre o categorie cumplit năpăstuită: leproşii“.

În România, acest gen de abordare a unei teme în reportaj a mai fost văzut doar după 1989, avînd ca temă orfelinatele ceauşiste.

Textele semnate de Filip Brunea-Fox sînt, desigur, mult mai numeroase. În multe dintre ele a fost însoţit de un fotoreporter la fel de celebru: Iosif Berman. Unele au particularităţi inedite. Spre exemplu, într-un volum de mici dimensiuni ce descrie rebeliunea legionară din 1941, există o similitudine frapantă, în modul cum sînt obţinute informaţiile, exclusiv prin radio, cu piesa lui Orson Welles despre invazia marţienilor: urechea lipită de difuzor ca singură şi subiectivă legătură cu lumea exterioară.

Iar interviurile acordate de el se ridică la înălţimea reportajelor – sînt, practic, lecţii de şi despre presă, valabile atunci ca şi acum, pentru că – aşa cum spune Dan C. Mihăilescu – „Nimic nu se poate edifica fără aportul ei: guverne, opoziţii, ideologie, campanii electorale, dezvăluiri senzaţionale, crize şi refaceri, idolatrie şi iconoclastie, ministere, grupări literare, polemici, brain storming, totul se dezorientează şi re-orientează prin presă, astfel încît, tocmai prin ceea ce este prin statut sortit efemerului devine prefigurare a Duratei“.

Alexandru Gruian este doctorand al Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia. Titlul tezei de doctorat: „F. Brunea-Fox – Reporterul cu ochi multiplu“.