Acum zece ani de zile (zece ani! Oare cînd au trecut așa repede?) scriam un articol destul de inflamat despre ceea ce eu denumeam a fi religia bio, în paginile acestei reviste. Eram întors de puțină vreme în țară, după un lung periplu european și transatlantic, senzațiile contactului cu România erau încă proaspete, eram între agonie și extaz. Ideile principale de atunci, sintetizate la maximum, ar arăta în felul următor: tendințele de consum bio au apărut în marile magazine din Occident la presiunea consumatorilor. Fără cererea și voința acestora, supermarket-urile nu ar fi făcut niciodată eforturi să impună o marfă de pe urma căreia se aleg de fapt cu puțin profit. S-a ajuns la o conștientizare a necesității acute de schimbare după o serie de crize alimentare grave de la începutul anilor 2000: vaca nebună (encefalopatia spongiformă), puiul cu dioxină, laptele praf melaminat si alte asemenea grozăvii. Puține persoane (în Occident) puteau afirma, pe atunci, că se hrănesc integral sau parțial bio, în primul rînd datorită prețurilor acestor produse: cu 15-20% mai mari decît media celor non-bio, și acelea de calitate bună, nu cele mediocre și ieftine. Consumul bio-eco era pe atunci apanajul și imaginea de marcă a ceea ce francezii denumesc ușor peiorativ, dar cu o notă de duioșie înțelegătoare, les bobos, adică burghezia urbană, bine așezată în viață. Mai pomeneam și de imposibilitatea reală de a mai produce integral bio. Puriștii sistemului reclamau faptul că „gene călătoare” din culturile modificate genetic au infestat deja toate terenurile cultivabile; declanșarea unui proces în justiție cu giganții domeniului, marile multinaționale agricole care au industrializat hrana în numele profitului, ar fi însemnat o bătălie cu morile de vînt.

Proaspăt revenit din Occident, repet, remarcam și excesele penibile din domeniu (tabac bio sau hîrtie igienică, bio și ea), iar puiul de țăran din mine, care a avut șansa să vadă și să guste ultimele tresăriri ale unei agriculturi curat tradiționale, se întreba mirat cum se face că fructele ștampilate „organic” sînt la fel de mari, strălucitoare și fals atrăgătoare ce acelea industriale. Sau faptul că începuseră deja să apară primii profitori bio, care mimau prin formule inteligente, etichete înșelătoare starea de natură, puritatea pierdută. Metonimie de tip negustoresc. Mă întrebam atunci dacă BIO nu va ajunge, încet-încet, o nouă religie seculară și cum va răspunde societatea românească la această tendință, fiecare popor avînd propria sa cale de a reacționa la schimbările din alimentație. Indicam spre final produsele așa-zise de „mănăstire”, provenite din mediul monastic, ca posibilă reacție de apărare în fața falsurilor, mănăstirea fiind percepută a fi conservatorul ultim al unei lungi tradiții culinare și meșteșugărești.

Recitind toate acestea după un deceniu, mi-am dat seama, dacă mai era nevoie, că atunci cînd ne apropiem de bio-eco-natural nu studiem doar hrana și modul de a ne hrăni, ci și o multitudine de domenii sociale, politice, economice, inclusiv construcția socială a memoriei – cum ne amintim de „vremurile bune” de altădată și de felul în care era hrana atunci. Este dificil să faci ordine în toată masa de informații disponibile, în tot ceea ce s-a întîmplat cu o așa mare repeziciune. Și totuși, fără a fi studiat în mod deosebit tendințele bio-eco de consum din societate, încerc o mică excursie în acest domeniu atît de incitant. Nu consumăm doar alimente, consumăm simboluri, după cum genial a intuit Baudrillard încă din 1968, în Le Systeme des objets. Alimentația noastră de astăzi, cu rare excepții, este standardizată, depersonalizată, insipidă, lipsită de fantezie și de diversitate, ultraprocesată, oricîte ambalaje și etichete strălucitoare ar folosi producătorii. Dincolo de mărci și produse susținute de campanii publicitare agresive, unele dintre ele chiar inteligente, consumatorii știu instinctiv că alimentele și-au pierdut funcția-simbol, nu le mai oferă satisfacție, nu doar gustativă, ci și culinară, fără a mai vorbi de capacitatea creativă și de relaționare. Răspunsul bio-eco românesc este o reacție la această stare de fapt și face referință, via instrumentarul publicitar, la imaginarul nostru național, pierdut și apoi regăsit.

Printre răspunsuri se numără și produsele de mănăstire, de la cosmetice și produse de igienă la sucuri, siropuri și mai ales diverse leacuri, creme, tincturi etc. de o uluitoare diversitate și o mare eficacitate. Am văzut de-a lungul acestui deceniu cum încercările timide ale unor mănăstiri care vindeau unguente și pomezi ambalate mai degrabă modest s-au profesionalizat și transformat în adevărate brand-uri de renume, unele dintre ele exportate acum și în Occident, care nici el nu duce lipsă de astfel de produse. Au fost introduse de românii plecați acolo și au izbîndit tocmai datorită calității excepționale pe care o au – nu dau nume, este vorba de o celebră mănăstire din Munții Banatului. Interesant este faptul că acestă „profesionalizare”, cu ghilimele, în cazul mănăstirilor, s-a realizat din mers, fără studii de piață elaborate sau altceva, ele fiind deci un exemplu de urmat pentru oricine vrea să aibă succes în domeniu. Au mai apărut, odată cu dezvoltarea și democratizarea Internetului și a comerțului online, site-uri specializate în comerțul cu produse mănăstirești. Interesant mi se pare faptul că multe dintre produsele propuse spre vînzare vin din străinătate, ceea ce arată, cred, că starea de bio nu cunoaște frontiere – desigur, nu este vorba doar de resursele de producție sau cele economice. În fine, ar fi multe de spus despre experiența de cumpărare a acestor produse, un spectacol în sine. Am asistat de-a lungul timpului, pe teren, la diverse micro-scene, derulate la pelerinaje, pangare de mănăstiri sau pur și simplu puncte de vînzare improvizate de către călugări intineranți. Clientul nu mai cumpără o simplă cremă cu gălbenele sau un „ceai mănăstiresc”, ci o întreagă poveste a tradiției, o regăsire a rădăcinilor, plus exotismul inerent stării monastice. Fără a mai vorbi de dimensiunea darului; cumperi pentru tine, dar cumperi și pentru a ajuta, indirect, comunitatea care a fabricat acel produs. Un amestec de simțăminte, senzații și sentimente pe care nu-l vom resimți niciodată într-un supermarket, oricît de sofisticate ar fi strategiile de prezentare.

Paradoxal (sau nu), odată cu secularizarea accelerată a societății românești, acest tip de produse eco-mănăstirești au un frumos viitor în fața lor. Este unul dintre ultimele simboluri menționate mai sus care ne-a mai rămas, poate cel mai accesibil, dar și cel mai greu de pierdut, pentru că mănăstirile au fost, dintotdeauna, bastioane ale rezistenței. Dacă totuși această pierdere se va întîmpla, ea va fi fără de întoarcere și vom ajunge ca manechinele transparente, „plastinate”, ale medicului german Gunther von Hagens. Da, din expoziția aceea teribilă și controversată. Iertați, vă rog, optimismul de final. Trăim vremuri covidice.

Mirel Bănică este publicist.