De cîţiva ani, merg săptămînal în piaţa Obor, din obişnuinţă şi din motive practice – e aproape, îmi este la îndemînă. În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, şoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare. De fapt, piaţa începe încă de la gura de metrou, de unde poţi cumpăra fleacuri de proastă calitate la doi lei (prosoape-de-bucătărie-brichete-răzătoarea-minune-ciorapi-de-damă-ţigări-şi-icre-de-manciuria-avem... şi această incantaţie îţi răsună în minte tot restul drumului), se continuă pe platoul din faţa magazinului Bucur unde îţi poţi repara „la minut“ fermoarele „la maestrul Coco“ sau la concurenţa lui Coco, Cocoş, apoi ia diferite forme, de la bazar la talcioc de vechituri sau la mici tîrguri încheiate de-a dreptul pe trotuar sau în parcare (cum ar fi cele cu telefoane mobile furate), pînă cînd ajungi în sfîrşit la hală şi la tarabele pieţei propriu-zise, cele cu legume şi zarzavaturi.

Mulţi spun că Oborul nu mai e ce-a fost, şi nu se referă neapărat la perioada „de glorie“ a Tîrgului Moşilor care a fost atestat documentar acum trei secole. Chiar şi în ultimii 20 de ani, piaţa Obor a cunoscut perioade de înflorire şi de decădere, depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile. S-a demolat, s-a reconstruit, tarabele au fost mutate dintr-o parte în alta, negustorii au migrat mai la dreapta sau mai la stînga în interiorul aceluiaşi perimetru, aşa că astăzi trebuie să te reorientezi pentru a cumpăra murături sau şosete. Vremurile în care mergeai în Obor pentru a asculta noile hit-uri în materie de manele – iar, pe fundalul sonor, concurenţa era între Salam şi Minune – sau cele în care, atunci cînd dispăreau subit cîinii vagabonzi, apăreau în mod suspect mai multe dughene cu mici au apus de mult. Haosul balcanic de aici a început să capete un aspect mai organizat, mai civilizat – zic unii. Însă chiar dacă locul este într-o perpetuă transformare, Oborul înseamnă în primul lor rînd oamenii lui. Ei continuă să facă negoţ, învăţînd unul de la altul mici trucuri ale supravieţuirii „pe piaţă“ şi să populeze o lume fascinantă care-şi are propriile reguli ale cîştigului.

Locul în care concurenţa devine agasantă este sectorul de brînzeturi din hala veche. Într-un spaţiu de treizeci de metri pătraţi, împărţit în două şiruri de tarabe cu galantare, femei de diferite vîrste, în halate albe, cu origini mai mult sau mai puţin munteneşti, în special sibiene, se calcă pe picioare ca să te îmbie să le guşti telemeaua veche şi nouă. E suficient să fii doar în trecere, fără a-ţi dori neapărat să cumperi, ca sub nas să-ţi răsară zeci de vîrfuri de cuţit cu bucăţele de brînză înfipte în ele. Din politeţe, le încerci pe toate, altfel ai parte de replici pe un ton obraznic – „De la mine de ce nu guşti, domniţă?“, pînă cînd nu mai faci nici o diferenţă între „capră“ şi „oaie“. Atmosfera de aici e atît de plină de duşmănie, încît te opreşti la prima tarabă şi cumperi brînză la întîmplare. Ceri doar o felie, ţi se cîntăreşte un kil. Comentezi că e prea multă, ţi se răspunde „că de ce n-aţi zis de la început, acuma nu mai pot să tai din ea!“. Ţi se acreşte de brînză, ţi-e milă de femeile care n-au mai încăput pe la tarabe şi se aciuează în apropiere, prin diferite colţuri ale halei, stau ghemuite pe borduri şi scot calupuri albe din sacoşe. La ele e mai ieftin, dar n-ai încredere, pe jos e mizerie, mîinile lor nu-s prea curate. La fel cum n-ai încredere că ouăle lor „bio“, pline de găinaţ autentic, sînt într-adevăr proaspete. N-ai de unde ştii cînd le-a ouat găina.

La „brînzeturi“, cele care au spart canoanele au fost două femei din Maramureş – noră şi soacră. Veneau numai sîmbăta, făceau o noapte întreagă pe drum, cu trenul, ca să-şi aducă la Bucureşti brînza şi smîntîna. Nimic deosebit cu ele pînă cînd le-a venit ideea să scoată din desagă şi cîte un cîrnat de casă (pe vremea cînd în hala veche nu găseai cîrnaţi proaspeţi decît într-un singur loc, la un măcelar bătrîn pe care aproape că nici nu-l observai printre maţele înşirate). Apoi o slană, o ţuică. „Vecinele“ le-au privit cu neîncredere pe cele două femei (care nici măcar nu aveau origini sibiene), pe atunci nu exista diversitate, cu toatele vindeau aceeaşi brînză şi, la ora prînzului, mîncau aceiaşi mici cu muştar „pe cartoane“, de la dughenele de afară (nici măcar nu se deschisese Mc-ul de la Bucur). Cîrnatul a avut un succes nebun. Doar că trebuia să „înoţi“ printre „vecine“ şi să te fereşti de împunsăturile cuţitelor lor ca să ajungi la taraba din colţul îndepărtat. Aici, băbuţa şi fata îşi vedeau de marfa lor, cu sfiiciune şi cumpătare. Erau din alt aluat. În scurtă vreme, „sibiencele“ au învăţat lecţia şi şi-au pus bărbaţii să taie porci şi să-şi măcelărească oile. Acesta a fost probabil începutul „brand“-ului „brînzeturi şi afumături de la Sibiu“.

Astăzi, în hala nouă, ciobanii de la Jina au „magazin“. Nimeni nu te mai împunge cu cuţitul, stai civilizat la coadă şi cumperi. Pe lîngă telemeaua veche şi nouă, îţi oferă cîrnaţi, lebăr, muşchiuleţ afumat. Scump, dar face. Din brînză îţi taie şi cîte o felie, vrei de 5 lei, îţi dau de 5 lei, nici un bănuţ în plus. Le merge bine, însă mai nou au devenit faimoşi mai mult pentru „pîinea de la Jina“ decît pentru brînză. Doar făină, apă şi drojdie, cu coajă crocantă, coaptă în cuptor dis-de-dimineaţă, se vinde toată pînă la prînz, dacă n-o mănînci pînă a doua zi e tare ca piatra – semn că-i bună, „naturală“. Vînzătorii de la celelalte magazine îi privesc pe „ciobani“ cu invidie. Nu înţeleg de cînd au devenit ei brutari.

Tot aşa, le-a luat ceva vreme negustorilor din Obor ca să priceapă că oamenii pot mînca de Paşte şi ied, în loc de miel, şi curcanul e mai „gustat“ de Anul Nou decît tradiţionalul porc. E ca la TV, cu audienţele. Înghiţi ce-ţi dau, pînă cînd, la un moment dat, nu mai înghiţi deloc şi închizi televizorul. Un turc, proprietar al unei ferme de pe lîngă Bucureşti, a eliminat la un moment dat concurenţa în materie de pui proaspăt, cînd a început să vîndă carne tocată de pui care a înlocuit treptat carnea grasă de porc din chiftele şi musacalele noastre şi cînd a descoperit că poate vinde oasele (obţinute din dezosarea pieptului) cu trei lei kilul. Astfel, el îşi rontunjea cîştigul, iar pensionarii cu venituri mici se alegeau cu o supă aproape gratis. În urmă cu vreo doi ani, un alt negustor a avut îndrăzneala să aducă raţe. Cine să cumpere raţe?! Mult mai scumpe decît puii, dificil de gătit, carne puţină pe aripi şi pe copane, în plus românii n-au nici o tradiţie notabilă legată de raţe. Au apărut trei chinezi rătăciţi prin Obor şi i le-au cumpărat pe toate. Vecinul său din hală a adus şi el raţe şi de aici pînă la jumările de gîscă şi fuduliile de curcan n-a mai fost decît un pas. Tot ca la TV, gusturile se „educă“.

La tarabe, în piaţa propriu-zisă, lucrurile nu s-au schimbat în mod fundamental. Tot cartoful de Covasna şi mărul de Voineşti sînt la putere, însă există negustori care îşi încearcă norocul cu roşii cherry şi broccoli, producţie proprie. Au apărut şi dozatoarele cu lapte „de la fermă“. „Uite, e coadă la vacă!“, rîde un ţăran cu verze. Deşi pe timp de iarnă piaţa e închisă cu geamuri termopan, sticlele tot mai umblă din mînă în mînă. Morcovul încă fraternizează cu pătrunjelul în legătură de doi lei. Dinspre o tarabă vine un iz puternic de iarbă ceva mai exotică. Nu, nu e cînepă indiană. O femeie din Afumaţi are iniţiativă şi vinde bucheţele de busuioc, mentă, rozmarin. „Pentru ăştia de fac mîncare ca la televizor, că noi nu punem la ciorbă aşa ceva!“ Patru, cinci lei legătura. Mărarul şi pătrunjelul – verdeaţa neaoşă a rămas la un leu.

Aproape de fiecare dată cînd merg la piaţă, cumpăr cîte o funie de usturoi de doi lei de la bătrînica tăcută de pe bordură, din spatele magazinului Bucur. Dacă n-o găsesc acolo, o caut şi o descopăr în apropiere, într-un loc mai ferit. O alungă de peste tot gardienii publici, ţigăncile cu ţeline furate de prin lăzile de gunoi ale hipermarket-urilor, bişniţarii cu ţigări, cei care n-au loc să-şi parcheze maşinile de ea. Nu ştiu de ce li se căşună pe o băbuţă atît de tristă care stă pur şi simplu cu usturoiul în mînă. Nu-şi face reclamă, nu te trage de haine ca să cumperi. Nu cerşeşte, nu primeşte pomeni, decît cel mult un covrig. Cu usturoiul n-am ce face, îl arunc, însă la ea mă gîndesc din cînd în cînd ca la cineva care veghează cu blîndeţe de undeva, de sus, asupra pieţii Obor.  

Foro: L. Muntean