- rolul mass-mediei în răspîndirea imaginii corpului slab -

Dacă vreo civilizaţie extraterestră monitorizează conţinutul mediatic din spaţiul euroatlantic, există o singură concluzie la care poate ajunge: cultura noastră e obsedată de pierderea în greutate. Zilnic, prin intermediul mass-mediei, sîntem bombardaţi cu sfaturi şi studii: ce dietă e la modă, ce alimente sînt nesănătoase, ce alimente sînt sănătoase, dar bogate în calorii, care e cea mai eficientă rutină de exerciţii fizice etc. Mai mult, în mod eronat se propagă asumpţia conform căreia autocontrolul este singurul factor care influenţează greutatea corporală. 

Mass-media a jucat un rol major în răspîndirea imaginii corpului slab într-un mod care nu ar fi fost posibil înainte de apariţia televiziunii, respectiv a Internetului. Pentru multe femei (pentru că problema e una de natură genizată), idealul de frumuseţe promovat de media, impus zilnic prin intermediul televiziunii, al revistelor, al filmelor, le distorsionează imaginea de sine. Sub presiunea de a fi cît mai slabe, încrederea în sine a femeilor este zdruncinată în mod sistematic. Iar consecinţele pot fi dezastruoase: anorexia şi bulimia sînt boli din ce în ce mai răspîndite. Adesea, în mărturiile anorexicilor sau ale bulimicilor întîlnim un concept menţionat mai sus, şi anume cel de autocontrol, deoarece iniţial se crede că înfometarea, respectiv regurgitaţia se pot controla. Astfel, un „proiect“ de îmbunătăţire a aspectului fizic poate deveni un „proiect“ de autodistrugere. 

Anxietăţile feminităţii 

Numărul tot mai mare de cazuri de tulburări de alimentaţie, în special cele de anorexie, care sînt mai uşor de identificat, i-a făcut pe cercetătorii din domeniul psihologiei sănătăţii să îşi îndrepte atenţia şi înspre mass-media, explicaţiile de natură psihologică nemaifiind suficiente pentru a determina cauzele care stau la baza tulburărilor de alimentaţie. 

În The Media & Body Image, Maggie Wykes şi Barrie Gunter analizează precedentele istorice ale înfometării şi identifică schimbările care au survenit la nivelul motivaţiilor. Expansiunea unei culturi adresate în principal tinerilor şi care, prin urmare, valorifică tinereţea, precum şi expansiunea unor industrii ca cea a modei şi frumuseţii, eliberarea femeilor, dar şi atenţia acordată de mass-media stilului de viaţă al femeilor, problemelor femeilor – toate acestea constituie contextul în care perspectiva asupra autoînfometării, deci asupra anorexiei s-a schimbat. Perspectiva contemporană asupra tulburărilor de alimentaţie – spun Wykes şi Gunter – constă în faptul că acestea sînt văzute, înainte de toate, ca avînd o legătură directă cu estetica unui corp slab, singurul tip de corp care caracterizează femeia ideală. 

Deşi majoritatea cercetătorilor şi teoreticienilor acordă întîietate contextului cultural, deci implicit rolului pe care îl joacă mass-media, nu toţi subscriu la această viziune cînd vine vorba de anorexie. Teoria lui René Girard, de exemplu, este una a mimetismului, una care minimalizează contextul mediatic. În Anorexie et désir mimétique, Girard susţine că anorexia reprezintă un cîmp al rivalităţii dintre femei şi ţine, prin urmare, de voinţă. O primă analiză mimetică duce spre concluzia că epidemia actuală de cazuri de anorexie este o contagiere printre adolescentele care, văzînd modelele de frumuseţe din media, îşi doresc şi ele să fie la fel de slabe. Însă dorinţa de imitaţie vine şi din înclinaţia înspre rivalitate, înspre competiţie. Anorexia poate fi corelată şi cu un sentiment de neputinţă şi cu o tentativă de revoltă împotriva acestui sentiment de neputinţă. Anorexia ar fi, astfel, o tentativă de control absolut. Această abordare se îndepărtează de interpretarea psihanalitică a anorexiei, conform căreia anorexia reprezintă refuzul feminităţii sau identificarea cu mama, şi face din anorexie o boală la baza căreia stă voinţa. 

Femeia anorexică – spune Girard – nu pune sub semnul întrebării idealul feminin propus de societate şi nici nu bănuieşte că, dîndu-şi toată silinţa să îl atingă, se îndreaptă spre autodistrugere. Nimeni nu reuşeşte să o convingă de faptul că este într-adevăr bolnavă şi că are nevoie de ajutor. Femeia anorexică vede în eforturile celor din jur, de a o ajuta, invidie – aceştia doresc să o facă să renunţe la „victoria“ ei, doar pentru că ei înşişi nu sînt capabili să o egaleze. Girard merge chiar mai departe, afirmînd că multe femei şi-ar dori să fie anorexice, însă, din fericire, puţine reuşesc. 

René Girard vine să minimalizeze din nou rolul mass-mediei în diseminarea imaginii corpului slab, prin aceea că susţine că, de fapt, cultura noastră a fost întotdeauna una anorexică, printre exemplele enumerate fiind povestirea „Un artist al foamei“ de Kafka. Mai mult, în încercarea de a-şi argumenta cît mai puternic propria teorie, Girard minimalizează chiar rolul pe care îl are societatea de consum în construirea obsesiei pentru corpul slab. Corpul ca obiect al societăţii de consum constituie un aspect important, atît în teoria socioculturală, cît şi în teoria feministă referitoare la tulburările de alimentaţie. Girard susţine însă că sistemul capitalist nu este cu nimic responsabil atunci cînd vine vorba de tulburări de alimentaţie – sistemul capitalist preferă consumul în detrimentul abstinenţei. Punct valid în cazul anorexiei, însă nu şi în cazul unor tulburări precum bulimia sau mîncatul compulsiv – unde sentimentul de vinovăţie care vine odată cu mîncatul, respectiv luarea din nou în greutate –, elemente pe care se bazează industria de diete. Teoria lui Girard este similară cu interpretările date anorexiei în discursul pop, despre care vorbeşte şi Eliza Burke în articolul său, „Feminine Visions: Anorexia and Contagion in Pop Discourse“. Conform acestor interpretări, cauza principală a anorexiei este contagierea, adică privirea feminină. Cu alte cuvinte, femeile se compară unele cu altele şi astfel se creează un oarecare mediu competitiv în care miza este un corp cît mai slab. Noţiunea de contagiere sugerează că argumentul societăţii de consum, deşi s-a dovedit a fi util în interpretările feministe ale anorexiei, limitează posibilităţile de înţelegere a relaţiei dintre femei, în calitatea lor de consumatori, şi imaginile media ale corpului feminin slab. Noţiunea de contagiere spune despre femei că acestea nu sînt doar un pericol pentru ele însele, ci şi pentru celelalte femei. Eliza Burke este însă de părere că această idee de contagiere, care este propagată şi prin intermediul articolelor din presă, din presa tabloidă de cele mai multe ori, constituie o forţă contraproductivă care întreţine o serie de anxietăţi legate de feminitatea actuală. 

Fără teorii, doar thinspiration 

Lupta împotriva tulburărilor de alimentaţie este îngreunată şi de reţeaua de pro-anorexici, respectiv pro-bulimici care s-a creat prin intermediul Internetului. Organizaţiile care luptă împotriva acestor site-uri sînt, de cele mai multe ori, depăşite de situaţie, deoarece în momentul în care un astfel de site este închis, un altul apare. În viziunea pro-anorexicilor, anorexia şi bulimia nu sînt nişte boli şi în nici un caz nu necesită a fi tratate. Anorexia şi bulimia sînt – am putea spune – prietenele lor: Ana şi Mia. 

Pe lîngă forumul nelipsit de pe orice site pro-ana, mai există şi numeroase liste şi sfaturi grupate sub titulatura thinspiration. Cu alte cuvinte, sînt listate acolo o serie de lucruri care să îi motiveze pe pro-anorexici. Paginile de thinspiration constau, în general, în numeroase fotografii cu modele şi vedete, fotografii care nu sînt diferite de cele pe care le vedem în orice revistă şi mai ales în publicitate. În plus, sfaturile cu privire la lucrurile care se pot face pentru a-ţi distrage atenţia de la mîncare nu sînt deloc diferite de sfaturile găsite în revistele pentru femei. 

Cultul celebrităţilor 

Din presă putem afla oricînd ce dietă urmează vedeta noastră preferată. La fel, dacă o vedetă a slăbit recent, vom avea pictoriale care ne prezintă „victoria“ acesteia în lupta cu kilogramele. Însă atunci cînd o vedetă a mers prea departe cu dietele şi a ajuns să sufere de anorexie, presa o ia în vizor, nu pentru a o felicita, ci pentru a o ridiculiza (Mary-Kate Olsen şi Calista Flockhart sînt doar două exemple). 

În mod cert, tulburările de alimentaţie le afectează cel mai mult pe femeile care deţin aşa-numitele display jobs, corpurile lor trebuind să fie pregătite pentru a fi arătate publicului oricînd. Iar în astfel de domenii chiar se încurajează comportamente nesănătoase care pot duce în cele din urmă la anorexie sau la bulimie, şi uneori chiar la moarte. Înfometarea şi regurgitaţia sînt privite ca practici normale la Hollywood, la fel ca alte obiceiuri de tip anorexic şi bulimic: folosirea laxativelor, a pilulelor pentru slăbit, exerciţii fizice efectuate excesiv, diete constante etc. 

Faptul că vedetele reprezintă modele pentru adolescente ar trebui să-i responsabilizeze pe producătorii de produse media. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa. Dimpotrivă, publicul-ţintă al strategiilor de marketing, de promovare a vedetelor este din ce în ce mai tînăr, iar strategiile – din ce în ce mai agresive. În acest context, chiar nu mai este surprinzător faptul că fetiţe de cinci ani sînt îngrijorate din cauza greutăţii lor. 

Deşi mass-media nu poate fi considerată o cauză directă a tulburărilor de alimentaţie, rolul acesteia nu poate fi minimalizat. Prin spaţiul mare acordat metodelor de slăbit adoptate de celebrităţi, media încurajează obiceiuri nesănătoase, de tip anorexic şi bulimic.

Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.