- despre curajul altora -

În urmă cu doi ani, preşedintele României vizita Roşia Montană. La final, trăgea o concluzie în cuvinte simple şi fără echivoc: proiectul minier „stă îngropat din cauza laşităţii politicienilor“.

Retorica favorabilă proiectului a dominat discursul prezidenţial de-a lungul anilor, prima schimbare sesizabilă apărînd doar cînd amploarea protestelor a depăşit sfera mică, dar aglomerată a militanţilor anti-RMGC. Cinci staţii de televiziune au transmis simultan conferinţa de la Cotroceni la finalul căreia Traian Băsescu s-a delimitat de orice responsabilitate privind aprobarea exploatării, amintind că nu există o majoritate pro-prezidenţială în Parlament care să îi asculte dorinţele. Cinismul amuzat al preşedintelui putea fi sesizat fie şi doar din relatările de după eveniment. E, de altfel, uşor de înţeles. Uniunea Social-Liberală se confruntă cu cea mai gravă criză de la înfiinţarea ei, care, ironic cumva, coincide cu vizita prezidenţială în micuţa localitate din Apuseni.  

Avea dreptate Traian Băsescu să vorbească despre laşitate? Probabil că da, însă numai dacă afirmaţia îl priveşte inclusiv pe... Traian Băsescu. Sigur, preşedintele nu aprobă exploatări miniere, preşedintele nu decide soarta investiţiilor, preşedintele nu ia decizii referitoare la riscuri ecologice. Sigur că nu. Dar, la fel de bine, preşedintele nu îşi asumă decizii privind tăieri de salarii. Şi totuşi a făcut-o. A făcut-o cînd a dispus de o majoritate „peştişor de aur“, aşa cum astăzi dispun neprietenii domniei sale. Poate nu la fel de mare, nu la fel de strălucitoare, dar o majoritate funcţională. 

Să acceptăm, totuşi, cadrul discuţiei propus de preşedinte. Dacă lăsăm trecutul la o parte, este cel corect. Subiectul aparţine exclusiv majorităţii parlamentare şi executivului condus de Victor Ponta. Au cerut votul populaţiei, l-au primit, acum trebuie să îşi onoreze mandatul cum pot mai bine.  

Roşia Montană a existat pe agenda publică cu multă vreme înainte de alegerile parlamentare. Cu foarte mult timp înainte. De 14 ani, canadienii aşteaptă ca statul român să se decidă. Şi cam tot de atunci există opoziţie. ONG-uri, jurnalişti sau doar oameni fără afiliere cunoscută au spus în repetate rînduri „nu“. Motivele sînt diverse iar speculaţiile despre cine ştie ce conspiraţie a marii finanţe sau a duşmanilor ascunşi ai României rămîn în zona stupidităţii angajate, cîtă vreme nu se produce o dovadă care să probeze încălcarea legii. Trăim vremuri fericite, în care e legal să nu îţi placă un film, o investiţie sau un partid politic.  

Ceea ce ştim sigur e că argumentele pro, dar mai ales cele contra erau pe masă. Dacă era ceva neclar, putem spune că procesul decizional al autorităţilor române. În nici un caz argumentele adversarilor RMGC.  

În aceste condiţii, este stupefiantă afirmaţia premierului României: „Eu am fost împotriva proiectului Roşia Montană prima dată pentru că era susţinut de Băsescu şi am zis că, dacă îl susţine Băsescu, sigur e ceva rău.“ Victor Ponta a reuşit să marcheze, în felul acesta, o nouă limită de jos a discursului politic românesc. Or, să fim cinstiţi, asta nu e uşor.  

E bine, totuşi, că discuţia nu priveşte relaţiile României cu Rusia. Ştim bine că Traian Băsescu nu e un amic al Rusiei. Mergînd pe logica premierului, ar trebui, poate, ca Guvernul României să anunţe o candidatură a ţării la viitoarea Uniune Eurasiatică promovată de Vladimir Putin. Absurd? Evident că e absurd. E o discuţie despre transparenţă şi onestitate. Şi, în această discuţie, lipsesc amîndouă. Guvernul a produs tîrziu, incomplet şi fără entuziasm documentele care stau la baza relaţiei cu Roşia Montană Gold Corporation, doar după ce jurnaliştii de la Rise Project publicaseră o bună parte din ele. Le-a produs doar după ce manifestaţiile de stradă au cutremurat coaliţia de guvernare. Cît despre onestitate, singurele chestiuni oneste în felul în care s-a raportat mediul politic la această afacere sînt şocul şi mirarea liderilor coaliţiei de guvernare în faţa imaginilor care înfăţişau aproximativ 10.000 de oameni care nu cereau salarii mai mari sau oprirea concedierilor.  

Se fac speculaţii intense despre poziţionări în vederea unor viitoare candidaturi la preşedinţie, se vorbeşte despre costul electoral al oricărei decizii, se ezită, se dau lovituri de imagine năucitoare, care devin caduce trei răzgîndiri mai tîrziu. Cianura de la Roşia Montană are acest efect bizar: transformă întreg mediul politic românesc într-o curte a miracolelor – orbii încep să vadă, şchiopii aleargă, nebunii percep nuanţe. Alchimie curată. 

Şi totuşi, decizia nu se ia. Transferarea responsabilităţii către Parlament, decisă de premier, salutată de preşedinte şi suspectă de ipocrizie nu rezolvă, de fapt, nimic. Respingerea legii propusă de Guvern nu pune capăt asocierii dintre stat şi RMGC.  

Oricît de mult se feresc liderii politici să fie asociaţi cu decizia ultimă, unul dintre ei va trebui să semneze. În cuvintele vicepremierului Liviu Dragnea, fost coleg cu preşedintele în PD, actual coleg cu premierul în PSD şi Guvern: „Roşia Montană este un proiect pentru oameni curajoşi.“ 

Stop. Rewind. Unde am mai auzit ceva asemănător?   

Curajos, Crin Antonescu s-a delimitat şi, odată cu fluviul de argumente şi justificări, a introdus în circuitul public cuvîntul „parşivel“ (pentru istoricii viitorului, termenul denumeşte atitudinea unui partener la guvenare care, în 2013, ar vrea ceva, dar îi este teamă să recunoască). Şi mai curajos, premierul Victor Ponta stabileşte noi şi fascinante repere ale discursului dublu. Fostul curajos Traian Băsescu îşi ascunde greu satisfacţia, urmărindu-i pe cei doi. La fel şi semicurajoşii din slaba şi nefericita noastră opoziţie. 

Mai devreme sau mai tîrziu, decizia va fi luată. După umila mea opinie, paradoxal, poate, Victor Ponta se află într-o situaţie din care poate ieşi cîştigător. Dacă ia o decizie. Orice decizie. Pentru că şeful Guvernului este singurul într-o poziţie de a decide ceva. Nu preşedintele, nu şeful Senatului şi nici manifestanţii din stradă nu stau cu dosarul în mînă şi ezită. Premierul, însă, o face.  

Deputatul şi premierul trebuie să se pună de acord. Calculul politic făcut de consilierii premierului (pierdem majoritatea, vin alegerile etc.) este greşit. Dacă vreunul dintre ei îşi închipuie că oamenii care se opun proiectului vor uita o decizie favorabilă RMGC, se înşeală. La fel de greşit este să crezi că nu vei auzi niciodată acuzaţia pe care chiar premierul a formulat-o atît de plastic şi de frumos, privind ştergerea judeţului Alba de pe harta economică a României.

E nefiresc, dăunător şi prostesc să tinzi către perfecţiune la guvernare. Nu a reuşit Tony Blair (modelul politic al premierului), nu va reuşi nici Victor Ponta. Mai ales în condiţii de criză economică. Ceea ce se poate spera e un compromis rezonabil şi acceptabil pentru societate. Dar pentru asta e nevoie de o decizie. Decizia cu D.  

Adversarii politici ai domnului Ponta îl acuză că nu e capabil să se comporte astfel. Vorbesc întruna despre demagogie, lipsă de substanţă etc. Însă aceiaşi adversari politici uită că, în urmă cu un an, pasul înapoi de pe marginea prăpastiei a fost făcut de Victor Ponta, spre uriaşa insatisfacţie a exaltaţilor din propria tabără. Chiar dacă a fost tîrziu, nu a fost prea tîrziu. Ratarea referendumului pentru demiterea preşedintelui nu a dus la o sancţiune pentru Victor Ponta la alegerile parlamentare care au avut loc cîteva luni mai tîrziu. 

La ora cînd scriu aceste rînduri, premierul încă ezită. Pe o „burtieră“ la TV apare un citat: „Probabil nu se va face.“ Probabil!  

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl găsiţi pe Twitter (www.twitter.com/jaunetom).

Foto: L. Muntean