O mare dintr-un marker negru, schiţată simplu, cu cîteva volute, pe un perete alb. Două perechi de mîini în aer, o minge între ele, un joc de volei în apă. Puţin mai încolo, tot pe apă, un zmeu (caut pe net, aflu că sportul nautic denumit kitesurfing este unul dintre cele mai scumpe, e „exclusivist“: ai nevoie de un anumit echipament şi de cursuri costisitoare, cu un specialist). Pe aceeaşi mare din linia marker-ului, nu departe de zmeu, alte mîini în aer: încearcă să se ţină la suprafaţă, se întrezăresc capete pe jumătate. Între ele, urma unei bărci de salvare. Totul stă să se scufunde (nu mai e nevoie de Internet de data aceasta, îmi amintesc pe loc de cea mai recentă poveste dintr-un şir lung, nava Aquarius cu 629 de migranţi, nedorită pentru un timp de nimeni). Sub acest desen semnat de Dan Perjovschi în 2017 şi refăcut chiar acum la Rijeka, în Labin Industrial Biennial, iată şi titlul lui: Same sea. Aceeaşi mare.

Am trăit cu o mare a mea în artă. Referinţa botticelliană din Naşterea lui Venus mi-a fost mult timp atotcuprinzătoare: m-am reflectat în albastrul-verde serafic al mării din care răsărea Zeiţa Frumuseţii. Alături de Botticelli, valurile lui Hokusai s-au perindat în miniaturi sub ochii mei, la fel Apa lui Arcimboldo, apa-lipsă din naturile moarte cu peşti eşuaţi moale pe o tavă, amurgul reflectat în mare la Monet, Moby Dick, ochiul atît de uman al monstrului marin de pe plaja lui Fellini în La Dolce Vita, apa artificial-agitată din Casanova al aceluiași regizor, apele domesticite din numeroasele proiectele water-based de land art semnate Christo şi Jeanne-Claude, un cuplu al artei contemporane care speculează absolut genial absurdul.

Mult mai recent, mi-am întors privirea către clasici, ale căror tablouri în care apa are un rol esenţial sînt atît de actuale. Corabia nebunilor de Hieronymus Bosch şi Pluta Meduzei de Théodore Géricault. O corabie mică, disfuncţională, o mînă de oameni – umanitatea în acţiune, niciodată nu ajunge la mal, pluteşte continuu: o alegorie prezentă în Republica lui Platon, stultifera navis pe care Michel Foucault o privește atent în Istoria nebuniei în epoca clasică. Tabloul captează imaginația fără limite a lui Bosch şi umorul cu care el reuşeşte să-şi surprindă mereu personajele la limita grotescului. Pluta Meduzei, în schimb, are dramatismul romantismului, umorul lipseşte cu desăvîrşire. Pluta în derivă e un cîmp de luptă crud, cu încăierări şi lupte pentru supravieţuire, o umanitate pierdută şi scene de canibalism. Corabia nebunilor e lumea ta şi a mea, iar Pluta Meduzei e – deşi ştim că la originea tabloului se află o poveste reală, naufragiul fregatei franceze Meduza, care transporta 400 de colonişti în Senegal –, aceeaşi lume şi reacţiile ei în condiţii critice. Deseori, orice fărîmă de umanitate dispare.

Marea lui Dan Perjovschi trezeşte conştiinţa unei priviri duble: dincolo de cartea poştală de pe Instagram cu o mare spectaculoasă de pe o insulă exotică, e marea speranţei, e marea pe care o traversezi în căutarea unui teritoriu primitor, fără conflict politic, fără război, e marea bărcilor cu refugiați, marea morţii copilului sirian Alan Kurdi, marea precară a hranei zilnice, marea din cinicul parc de distracții Dismaland creat de Banksy. E o mare pe care un alt artist român, Teodor Graur, o reprezintă în lucrările lui, a bărcii pe uscat, un adevărat kit de supravieţuire în abstract, ironic, în absenţa apei: La Nave Romania (1997, Veneţia). Acelaşi artist, în 2013, reprezintă același uscat în Aquarium, un simulacru de acvariu pentru un peşte de sticlă multicolor, un bibelou de pe televizoarele de altădată.

În artă, apa problematizată merită privită în detaliu. O regăsim în multe contexte contemporane. Alfredo Jaar, invitat în 2013 să reprezinte Chile la Bienala de artă de la Veneţia, creează o instalaţie vie: Venezia, Venezia este macheta Grădinilor veneţiene, cu fiecare pavilion de artă în parte. La intervale regulate de timp, Veneţia se scufundă încet şi apoi reapare din adîncuri. Pe acelaşi fundal, ne amintim de o fotografie iconică: valoroasele pînze ale lui Robert Rauschenberg sosesc pe o barcă la Veneţia în 1964, an în care artistul cîştigă Leul de Aur la Bienală. Bienala de la Veneţia îţi aminteşte de fiecare dată că gestul artistic e unul fragil, că „Marea Artă“ naufragiază în cel mai impropriu, umed loc.

Apa trebuie să unească, la fel ca în proiectul artistei Ayşe Erkmen, care, la Münster, în 2017, transformă un rîu într-un pod de apă. La fel, apa trebuie să rămînă un bun public și accesibil, ca în instalaţia permanentă, din oţel inoxidabil, a lui Stefano Boccalini, în Brescia. Arta contemporană trebuie să știe să critice, cu prețul cenzurii, așa cum o face artistul și activistul Nut Brother, care zilele acestea a protestat împotriva poluării apelor din cauza masivei industrializări într-o provincie din China. Într-o lume a obsesiei pentru peisaj în fotografie, hai să vedem și dincolo de răsărituri și apusuri poetice la malul mării: apa are poveștile ei crude, e de-ajuns să citești ultimele știri. Sîntem cu toții într-un mare acvariu. 

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: Ioana Epure