Amintiri dintr-o altă viaţă

Publicat în Dilema Veche nr. 782 din 14-20 februarie 2019
Amintiri dintr o altă viaţă jpeg

Iată cîteva informații importante de sezon: temperatura ideală a camerei pe timpul nopții este undeva între 15 și 19 grade. Temperatura normală a corpului nostru este in jur de 37 de grade. Dacă nu va puneți mănuși și fular – sau dacă RADET-ul sau altele asemenea nu dau căldură – și temperatura corpului vă coboară sub 35 de grade, vă ia mama dracului sau, în termeni medicali, intrați în hipotermie. Asta dacă nu sînteți o veveriță terestră din Arctica, caz în care – felicitări! – puteți supraviețui și dacă temperatura corpului vă coboară sub zero grade.

Într-o viață anterioară de care îmi aduc vag, dar plăcut aminte, iarna îmi plăcea mult de tot căldura, și cel mai mult și mai mult îmi plăcea căldura în combinație cu somnul lung, neîntrerupt, de preferat efectuat pe parcursul întregii dimineți, dacă nu chiar pînă după ora prînzului. În acea viață anterioară eram un fel de pisică, mergeam la facultate la Cluj, mai treceam și prin cîte o sesiune, dar, sincer, acest mic disconfort chiar merita, ținînd cont de tot luxul cu care venea la pachet. Și totuși, ce-am făcut, ce n-am făcut, mi-am pierdut viața aia și m-am trezit la Marea Nordului, pe malul olandez, un homo sapiens adult care se trezește dimineața devreme pe întuneric, ca să ia trenul spre muncă, dar în adîncul său visează că-ntr-o zi hibernarea o să fie un drept al omului reglementat prin lege.

O să spuneți că ani de antrenament la loc cu vînt și răcoare pe paralela 53 mi au cultivat latura spartană, dar zău că acum mă bucur oricînd de un ger cu soare și de un somn relaxat la 18 grade ideale. Și totuși, îmi aduc aminte cu mare drag de ultimele mele ierni în România. Locuiam pe Nicolae Titulescu (la Cluj!), mă duceam la facultate uneori, cînd aveam timp sau era chiar presant, dar în rest trăiam o viață ideală: ziua dormeam pînă se făcea lumină bine de tot, apoi mă trezeam molcom și confecționam niște sandvişuri, fumam jumate de pachet de țigări, mai vorbeam cu unii şi cu alţii, şi apoi venea iar partea mea preferată din program, cînd mă puneam pe citit și nu mă mai opream pînă spre dimineață, fumînd în pat într-un tricou lălîu, cu centrala termică duduind la 30 de grade. Combinația de tutun așezat și vară tropicală în mijlocul iernii, într-un apartament de bloc, mi se conturează acum ca o formă legitimă de tortură, dar pe vremea aceea era o plăcere deplină, gustul libertății la care mult visasem. Trecusem prin grele încercări și, odată cu dreptul de vot, îmi cîștigasem și dreptul la asemenea ierni frumoase.

Cînd eram copil, iarna parcă tot mai era cumva. Dar de la o vîrstă încolo, lucrurile au devenit cu adevărat apăsătoare. Cînd ești copil, în primul rînd ai deja antrenament cu înfofolitul, oricum aproape că nu există diferență între îmbrăcămintea de vară și cea de iarnă, pentru că au grijă ai tăi de asta. După ani în care te-au ferit de curent – un vechi duşman al sănătăţii la români – şi te-au ținut cu căciula de lînă de vară nu foarte diferită de căciula de lînă de iarnă, începi să crezi că așa ești tu, făcut cu căciulă și fular, singura diferență fiind că a început să ningă.

În plus, iarna aducea niște perspective lucrative care, să recunoaștem, erau rare la vîrsta aceea. Ce frumoasă era luna decembrie, cînd puteam merge cu uratul şi colindul și ulterior și cu sorcova, și cred că, dacă s-ar mai fi inventat ceva cu care să mergem, nu ne-am fi dat nici unul în lături. Eu cînd îi aud pe unii povestind nostalgic ce frumos era cînd erau ei copii, pe derdeluș la ţară, la bunici, zău, cred că nu-s în toate mințile. Nici un derdeluș la nici o țară, la nici un bunic nu se compară cu cît de frumoasă era iarna la bloc. Și încă nu am avut norocul să locuim într-un bloc cu zece etaje.

Pe 24 decembrie, nici nu trebuia să fi învățat nu știu ce colind, un „Domn-Domn să-nălțăm“ știa toată lumea. Din 16 apartamente minus al nostru – chiar se făcea un ban! De tradiția colindului sigur știți, dar pariez că nu ați gîndit-o niciodată în contextul ei socio-economic. Că avea voce, că nu avea – la o adică, toți copiii sînt frumoși (nu chiar toți, dacă e să fim sinceri, dar nu despre asta e vorba) –, tu, ca adult, deschideai ușa, mai treceai printr-o tură de „Domn-domn“ și la final îi plasai niște bani în mînă, transmițînd salutări alor lui. Că acuma, na, să fim serioși, e clar de dragul cui deschideai tu ușa. Acum, că mă gîndesc, asta cu „Domn-Domn“ era un fel de schimb de bani între vecini. Nu ieșeai în minus decît dacă aveai doar un copil, cum aveau ai mei şi unii de la trei. Restul, mai inspirați, aveau cîte doi.

Clar, iarna în copilărie era frumoasă, abia mai tîrziu se complicau lucrurile. Nici școala generală, nici liceul n-au fost încercări chiar de ici, de colo. Fiecare dimineață venea cu doza ei de jale și suferință. Aș avea cîte ceva de dulce de spus oricui fredonează nostalgic „Ani de liceu, cu emoții la română“, deși recunosc că partea cu „la mate e foarte greu“ chiar rezonează cu mine. Anii mei de liceu n-au fost cu nici o emoție la română, pentru că, dacă te trezeșți la 6 dimineața, în special iarna, ca să mergi la școală, corpul și creierul sînt ocupate cu respiratul și funcțiile motrice și nu mai apuci să simţi nici o emoție. Zi de zi, mă propulsam spre liceu ca o mumie înghețată și, odată ajunsă în clasă la căldură, mă dezghețam bucată cu bucată, fluidele începeau din nou să curgă, mucii să se scurgă și mă cuprindea o toropeală plăcută care ținea pînă spre pauza mare. Cu abilități deloc de neglijat, îmi țineam ochii deschiși și o mimă de alertă, dar cu fiecare regulă gramaticală și fiecare dată istorică pusă pe tablă, mă retrăgeam tot mai mult în „grădina mea secretă“ în care nu se găseau nici flori și nici soare, ci o pernă moale care mă aștepta doar pe mine.

În pauza mare ieșeam să-mi iau un prînz bogat în calorii și sărac în vitamine de la chioșcul din curte, iar pe drumul scurt dintre ușă și gaura din perete de unde procuram astfel de lucruri bune, primeam declarații de dragoste, așa cum orice tînăr iubitor al sexului frumos știa să ofere într-o zi de iarnă. Cum de „mozoleală“ în sensul păcătos – dar dezirabil – chiar nu era rost, era rost de altfel de mozoleală, un fel de te iubesc și te doresc, dar cu gheață și răceală la rinichi. Iar dacă nici de asta nu era loc, măcar un bulgăre sau doi, aruncați cu abilitate, meniți să-ți meargă fix la inimă. Trebuie să vă spun că la inimă chiar nu mergeau, cel mai adesea mergeau fix în moalele capului, producînd o vibrație profundă care ajungea pînă la hipotalamus, care în loc să producă dopamină și alți hormoni ai îndrăgostirii, producea o înjurătură spontană gen „Băi boule!“ care ieșea reflex și clar pe gură și se reflecta și în ochi. Nu știu dacă băieții în cauză sînt acum căsătoriți și nu am procente care să confirme sau să infirme eficiența acestei tehnici hibernale de a trage clopotele, dar ce țin minte e că ajuta la trezire și concentrare mai ceva ca un espresso tare, și că reveneam la clasă profund revigorată.

Cam pe atunci am realizat niște lucruri importante, mai exact că partea aia a cîntecului cu „Timp, nu fi hain, să mai fim liceeni măcar puțin“ e chiar o idioțenie – să nu vă prind că lăcrimaţi – și că vestea bună stă în versurile „Vrei ori nu vrei, anii de școală, văd, se duc și ei“. M-am prins deci că nu era nevoie să fac nimic, timpul le va rezolva pe toate, și urma să vină o vreme în care să nu mă mai trezească nimeni şi să nu trebuiască să fiu nicăieri la oră fixă. Din fericire, Universitatea „Babeș-Bolyai“ mi-a împlinit acest vis, chiar dacă doar pentru scurt timp și chiar dacă sesiunile erau treabă serioasă.

Acum, că totuși m-am făcut om mare, lucrurile s-au schimbat din nou, la fel și visele. De primit cu colinda nu mă mai primește nimeni, de fumat nu mai fumez și duse sînt și vremurile celor 30 de grade noaptea. Pe scurt, nu mai e iarna ce era. Acum, pe umezeală înghețată și în întunericul olandez care ține pînă după 9 dimineaţa în miezul iernii, mă trezesc de dimineață, fac cafea, dau drumul la centrală și-mi zic relaxată că primăvara nu-i departe. Sînt călită, sînt puternică, pun căciula de lînă de vară peste căciula de lînă de iarnă, iau o capsulă de vitamina D şi ies la o alergare. Dar uneori tot îmi invidiez pisica. Am fost și eu ca ea odată. 

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lancer.

Foto: wikimedia commons

Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.

Adevarul.ro

image
Avertizări de caniculă şi vijelii pentru toată ţara. Unde se vor înregistra fenomene extreme: harta regiunilor afectate
Avertizări de Cod Portocaliu şi Cod Galben de ploi torenţiale, vijelii şi grindină au fost emise marţi, 5 iulie, pentru mai multe judeţe din ţară.
image
Atacul rechinilor. Ce spun biologii marini despre cazul turistei românce ucise în Marea Roşie a Egiptului
Periodic, rechinii atacă turiştii în Marea Roşie. Ultima victimă este o româncă de 40 de ani din Suceava. Aceasta nu a avut nicio şansă în faţa Marelui Alb care la doar 600 de metri distanţă mai ucisese o turistă din Austria.
image
Cum se vor impozita imobilele şi care este baza de calcul pentru contribuţiile la pensii şi sănătate
Modificările Codului Fiscal prevăd, printre altele, şi modificări ale modului de calcul pentru plata imobilelor, dar şi a bazei de calcul pentru contribuţiile la sănătate şi pensii.

HIstoria.ro

image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.
image
SUA și Republica Dominicană - Cum a eșuat o anexare dorită de (mai) toată lumea
Pe 2 decembrie 1823, într-o vreme când majoritatea coloniilor spaniole din Americi își declaraseră independența sau erau pe cale s-o câștige, președintele SUA, James Monroe, a proclamat doctrina care-i poartă numele și care a devenit unul dintre documentele emblematice ale istoriei politice a SUA și a lumii.