Aceasta nu este literatură
Sau acesta nu este un scriitor. Poate așa ar trebui să scriem o vreme sub toate textele și fotografiile cu scriitori din manuale sau de pe holurile școlilor și liceelor patriei. Sau aceasta nu este nimic din ceea ce ați fost învățați să credeți că este. Pentru foarte mulți dintre copii toată literatura e prea obositoare și toți scriitorii sînt morți. E inutil să te plimbi printre statui și să te prefaci continuu că înțelegi ce-i cu ele. Toată literatura e, de fapt, o limbă moartă pe care de ce te ai strădui să o cunoști, dacă nu îți folosește la nimic? Un muzeu insipid, în care nimic nu vorbește despre nimic. Care e funcția literaturii azi în școală? Aceea de a consolida și reconfirma perpetuu un sistem de blocare a gîndirii, de obturare a oricărei ieșiri în larg, acolo unde specificul fiecărei materii școlare se întîlnește cu înțelegerea tabloului general, a lumii în care trăim cu toții. Care ar putea fi funcția literaturii? Aceea de a deveni vehicul al sensurilor, emoțiilor și experiențelor diverse, de a oferi instrumente de „citire” a oricărui text și nu numai a textelor, dar și de expresie personală. În plus, dacă toți copiii și tinerii ar ieși din povestea asta în care scriitorii sînt morți și literatura intangibilă, dacă ar descoperi că există scriitori în carne și oase cu care pot vorbi despre ceea ce li se pare atît de îndepărtat și greu de înțeles, dacă ar citi texte din literatura contemporană și ar vedea că acolo se vorbește așa cum vorbesc și ei, și oamenii din jurul lor, despre o lume care e inclusiv a lor, pe care o recunosc cu ușurință, poate că atunci literatura li s-ar părea mai puțin mincinoasă și inutilă. Dacă ar ieși din definițiile frecvente ale literaturii, din obsesia eului liric, epic și a comentariilor prefabricate, poate că acești copii, de care toată lumea e veșnic nemulțumită, ar simți impulsul de a deschide mai des o carte și ar împlini visul părinților de a-i vedea lipiți ore în șir de un fotoliu și magnetizați de o poveste. Copiii continuă să caute povești și plăcere în ceea ce citesc, cărți de consum sau Internet, dar nu le vine să creadă că pot găsi asta inclusiv în marea literatură fiindcă au fost învățați să se comporte pios și cu mănuși cu ea, să folosească mereu cuvinte pompoase cînd vine vorba despre asta, cuvinte sub care nu are cum să se ascundă o realitate care să-i intereseze.
Vorbim tot mai des despre analfabetism funcțional. Despre felul în care oamenii văd literele, știu alfabetul, dar nu văd sensul. Poate aceasta este crima înceată și nevăzută cu ochiul liber a sistemului. Aceea de a înstrăina copiii de sens, prin artificializare maximă a literaturii, în așa fel încît aceștia devin opaci la ceea ce e dincolo de comentariu, în corpul propriu-zis al textului. Poate așa își pierde literatura orice funcție concretă, ratîndu-și una dintre vocațiile esențiale.
Aceasta nu este literatură. Nu vă lăsați intimidați. Sau aceasta nu se supune definițiilor literaturii cu care ați fost obișnuiți. Poate așa ar trebui să scriem la începutul tuturor manualelor de română.
Svetlana Cârstean este scriitoare.
