A. sau ce mai rămîne dintr-o pisică
Aș spune că e pisică, dacă nu ar fi mai degrabă motan. Aș spune că e motan, dacă nu ar avea nume de fată felină fiindcă ne-am înșelat la început asupra sexului său. Aș spune că e prietenul meu feroce cu care am vînat lei, dacă măcar am fi reușit vreodată să facem o echipă de neînvins pentru a trimite pe lumea cealaltă felurite insecte și vietăți care ajung într-un fel sau altul din grădina Cișmigiu în camerele noastre. Nu sîntem nici măcar Bonnie și Clyde. Aș spune că-i alb ca spuma laptelui – e adevărat că mi-am dorit un gardian mare, alb, un puf statuar, nemilos, care să știe, să vadă și uneori să pară că nici nu există pierzîndu-și contururile în aerul înconjurător –, dacă n-ar avea pete roșcate care cu timpul își extind tot mai mult teritoriul pe corpul lui de pisică ce înaintează în vîrstă. Aș spune că știe multe despre mine, dacă nu mi-ar fi frică să-mi imaginez tot ce știe cu adevărat despre mine după toți acești ani. Și, de fapt, aș spune că am o pisică, dacă nu m-aș îndoi tot mai mult de ce se întîmplă cu orice ființă non-umană care-și petrece vremea vieții numai cu oameni, încercînd să țină pasul cu ei.
La ce bun să te mai numești pisică atunci cînd de ani buni n-ai mai păstrat din definiția speciei tale decît cîteva trăsături schematice, cînd ai uitat de unde vii, cine sînt ai tăi, cînd de fapt nu mai aparții speciei decît în mintea oamenilor cu care conviețuiești. Ce mai înseamnă o pisică atunci cînd ea nu mai aleargă, nu se mai cațără, nu mai prinde nimic, nu se mai luptă pentru nici o altă pisică, nu se mai strecoară prin cele mai neașteptate și strîmte locuri, nu mai simte miros similar cu al ei, ci numai accidental pe sub uși mirosul cîinelui vecin care totuși se plimbă de două ori pe zi pe-afară. Ce mai numim pisică atunci cînd avem o pisică numai pentru noi, oamenii. Pisica de bloc, de apartament, care treptat, în ani, urmărește omul și numai omul în toate mișcările lui, îi învață toanele, i le tolerează, i le speculează, doarme paralel cu el, se îmbolnăvește de dor cînd el pleacă de acasă, poftește la mîncarea lui, în timp ce ea mănîncă numai mîncare specializată, plicticoasă, pe care o primește regulat fără efort, se uită la filme pe laptop cu el, schimbă limba Word-ului apăsînd zilnic pe aceeași tastă. Ce-a mai rămas dintr-o pisică atunci cînd ea nu reacționează la mieunatul corului de pisici libere din curtea interioară a blocului, care scoate din minți toți vecinii mai ales primăvara, dar se trezește din cel mai dulce somn atunci cînd protagonista celui mai recent film al lui Jude, care rulează pe laptop, merge pe stradă și trece pe lîngă un grup de pisici bucureștene în călduri sau atunci cînd, într-un film de Rohmer, miaună o felină ce locuiește pe malul mării. (O asemenea pisică e chiar fără îndoială a mea, atîta timp cît se animă mai degrabă la estetic și ficțiune decît la cea mai pură, simplă și prezentă realitate.) Ce mai rămîne dintr-un animal numit pisică atunci cînd de mii de zile nu s-a mai întreținut cu ai ei, cînd tribul ei inițial a fost înlocuit de tribul oamenilor sau adesea de un om singur, el însuși fără trib. Mereu îmi spun că a deveni din pisică liberă „animal de companie” trebuie să fie cel mai otrăvit cadou sau cea mai bizară comoditate, dar mai ales cea mai dubioasă și demnă de studiat deviere comportamentală și îndepărtare de propria specie. Adică atunci cînd ești pisic unic și blocat între pereții unui apartament undeva sus la etaj, departe de pămînt, de noroi, murdărie și vietăți mici pe seama cărora poți să-ți exersezi definiția, funcțiile, abilitățile, plăcerile mobile ale vieții tale, sentimentul puterii asupra vieții pe care să ți-l recucerești zi de zi singur. Ce mai rămîne din ființa pisicii atunci cînd ea nu mai e decît parțial pisică. O ființă emoțională, cu abilități sentimentale, care gravitează în jurul unuia mai puternic, numit om, care și el la un moment dat gravitează în jurul unui corp cald, pufos și inteligent numit convențional pisică. Inteligent sau cu siguranță mai inteligent decît celălalt, omul, pentru că îl vede permanent și îl învață pe de rost fără să spună nimic. Pisica închisă în casă cu omul îl conține pe omul ei despre care știe tot. Pisica înghite omul în mintea ei și nu vom citi niciodată o carte, fie ea și științifică, despre asta.
S-a nimerit să am o pisică, nu am căutat-o eu, a venit la mine. Cea mai duioasă, cea mai afectuoasă, mai lipită de mine, mai dependentă. A crescut lipită de brațul meu drept în timp ce scriam și am simțit de-a lungul anilor cum crește fiindcă el, motanul, devenea tot mai greu și mie îmi era tot mai greu să mai tastez. Un motan care știe să îmbrățișeze cu lăbuțele din față, care nu se dă bătut cînd îl refuzi, cînd n-ai chef, o ființă afectivă insistentă, o ființă făcută numai din afecțiune. N-am să știu niciodată dacă regretă viața lui de altădată, nici dacă afecțiunea umană imperfectă a meritat pierderea celei feline naturale, dar o vinovăție pentru schimbarea definiției lui am să simt mereu.
I-aș scrie o scrisoare motanului meu cu nume de fată, dacă aș fi sigură că o citește, și l-aș întreba ce-și mai aduce aminte despre el însuși în lumea alor lui. Dar l-aș întreba și ce știe despre mine. (Scriu rar despre el tocmai fiindcă mi se pare indecent să scrii despre cineva care în nici una dintre lumi nu ar putea citi ceea ce scrii despre el.) Cred că lui i-ar fi oricum mai puțin frică să scriu eu tot ce știu despre el decît mie dacă ar scrie el tot ce știe despre mine. Căci dacă intimitatea mea cea mai profundă ar avea un nume unic, atunci acela ar fi numele motanului meu și poate nu e deloc întîmplător că, din jocul hazardului, tot un nume de fată ar fi. Ființă mixtă, hibridă, androgină, gender fluid, perpetuu fericită că exist.
Svetlana Cârstean este poetă. Cea mai recentă carte a sa este Sînt alta, Editura Nemira, 2021.
Foto: Atena. Credit foto: Ema Cojocaru