O saga în cheie parodică - între rîsul homeric și o poetică rabelaisiană a excesului

Romanul românesc din stînga Prutului este un proiect cultural, organizat de Asociația pentru cultură și arte Arbor, cu scopul de a promova cinci dintre cele mai importante romane basarabene ce lipsesc din biblioteca cititorului român. Sînt romane scrise de cei mai importanți scriitori basarabeni, generația șaizeciștilor. Proiectul va contribui la cercetarea acestor opere de către critici români, cu scopul de a familiariza publicul român din dreapta Prutului cu o operă literară românească de valoare, dar necunoscută în România. Romanele selectate sînt: Hronicul găinarilor (2006) de Aureliu Busuioc (1928-2012), Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache (1926-2008), Zbor frînt (1966) de Vladimir Beșleagă (n. 1931), Biserica albă (1987) de Ion Druță (n. 1928) și Venetica (1998) de Ariadna Șalari (1923-2016). Proiectul se va desfășura la București și va avea ca participanți critici literari români, și anume: Andreea Răsuceanu, Cosmin Ciotloș, Florina Pîrjol, Bogdan Crețu și Marius Chivu. Fiecare critic va scrie un text de critică literară pentru romanul ales, care va fi publicat în revista Contrafort din Republica Moldova și pe dilemaveche.ro, și dezbătut în cadrul unui eveniment public organizat la ARCUB, Centrul Cultural al Municipiului București, pe 24 și 25 august 2021, moderat de Mirela Nagâț, realizatoarea emisiunii Cooltura, de la TVR1. Din înregistrările audio ale dezbaterilor se vor realiza cinci podcasturi, în baza unui scenariu ce va include cele mai interesante momente din dezbateri, fragmente citite de actori și muzică originală.

Prozator de cursă lungă, poet, dramaturg, jurnalist, eseist, dar și autor de scenarii – cîte ceva din toate aceste direcții în care s-a dezvoltat ca autor Aureliu Busuioc (1928-2012) există în romanul său, Hronicul Găinarilor (2007): spiritul fin de observație, ironia, ritmul susținut, suspansul și caracterul cinematografic al narațiunii, meditația amară, dar și umorul care merge pînă la sarcasm, totul infuzat pe alocuri cu melancolia unui poet autentic.

Saga în cheie parodică a neamului Avădanei, Hronicul Găinarilor se deschide cu imaginea unei corecții comunitare – locuitorii din Roșcoveți îi aplică hoțului de găini Panteleu o bătaie soră cu moartea, urmată de ritualul umilirii publice al ungerii cu păcură, rezervat celor care încalcă regulile comunității. Mai mult mort decît viu, Panteleu, despre ale cărui origini cititorul va afla în curînd detaliile necesare, părăsește în grabă Roșcoveții, fără să ajungă prea departe din cauza rănilor provocate de consăteni. Cum acestea îl împiedică să se îndepărteze prea mult de sat, Panteleu se prăbușește în apele unui pîrîu, unde îl găsește Parascheva, vrăjitoarea-taumaturgă a Roșcoveților, care hotărăște să-l pună pe picioare și să-l ia de bărbat. Spre deosebire de legendele care stau la originea întemeierii oricărei așezări, și care mint și falsifică realitatea, în povestea „tristă” și „absolut reală” a așezării Găinarilor „totul se petrece exact așa cum era normal să se întîmple”, avertizează naratorul de la început, într-un fel de captatio la fel de înșelătoare cum se vor dovedi numeroase dintre pistele de înțelegere a poveștilor din Hronic.

Parodierea unui gest întemeietor, exemplar, solemn și generator de energii creatoare dă tonul unei narațiuni unde carnavalescul, caraghioslîcul, grotescul, absurdul rămîn cuvintele de ordine. De la neverosimila apariție pe lume a Găinarilor, datorată furtișagurilor mărunte ale unui lotru venetic și naturii voluntare a unei doftoroaie-farmazoane, la extraordinarele întîmplări care îi succed, totul e pus sub semnul aceleiași priviri ironic-amare, uneori îngăduitoare cu natura omenească și slăbiciunile ei, alteori necruțătoare, subliniind și îngroșînd expresionist trăsături și caractere. De altfel, sîntem avertizați de la bun început, nici Roșcoveții nu sînt altceva decît un tîrg neînsemnat, un cătun cu vreo cinci-șase bordeie, care „nu avea rădăcini adînci ca să poată fi căutate și, mai cu seamă, descoperite prin cronici îngălbenite de vreme”. Totul stă, de altfel, sub semnul întîmplării nefericite și al accidentului istoric, căci satul „răsărise pe vremea războaielor și împăcărilor dintre ruși și turci dintr-o sămînță aruncată întîmplător într-o văiugă”.

După introducerea cititorului în istoria întemeierii Găinarilor, ca „apendice” al Roșcoveților, narațiunea se va desfășura fragmentar, oscilînd permanent între cursul poveștii lui Panteleu și cea a tatălui său, Pătru, și planul „teoretic” al cărții, constituit din microcapitole eseistice, digresive, care așază aventurile protagoniștilor în ”ramă” - istorică, culturală, literară - , oferind adîncime textului. Autorul construiește și deconstruiește în permanență, invocînd constant cititorul – artificiu prin care și-l apropie, provocîndu-l să participe la evoluția evenimentelor -, lansîndu-se în speculații istorico-filozofice asupra legendelor întemeietoare și istoriilor locale, asupra rolului cronicarului-povestitor, dihotomiei dintre formulele și procedeele literare de azi și de ieri, veridicității povestirii, naturii personajului, feminin sau masculin, mereu cu un clin d’oeil către actualitate și mereu în cheie ludic-ironică, făcînd recurs la ficțiune ca la o parte inevitabilă a adevărului istoric.

Nimic din ce este omenesc nu e străin povestirii din Hronicul Găinarilor, de la rîsul homeric la voluptatea ardentă și de la filozofarea amară la sila existențială. Personajele, memorabile, unele cu biografii fascinante, care coboară în adîncimea micilor istorii locale, se mișcă și trăiesc într-un peisaj al zădărniciei, sterp și sălbatic, care va deveni însă treptat, datorită celor doi întemeietori al Găinarilor, Panteleu și Parascheva, dezirabil și pentru alți locuitori ai Roșcoveților. Aceștia, ca orice cuplu primordial, care a reușit să „îmblînzească”, odată cu ariditatea locului, și reticența și resentimentele comunității locale cu care împărtășește un trecut nu tocmai plăcut, hotărăsc să se căsătorească și să procreeze, iar copilul, de va fi băiat, va purta numele lui Pătru, pentru a asigura o continuitate în istoria familiei. Povestea celor doi, care curge în paralel cu cea a părinților lui Panteleu, are suspans și atmosferă, farmecul întîmplărilor aproape că-l convinge pe cititor că dragostea și dorința de a intra în rîndul lumii vor fi salvatoare și cei doi – cinica și vicleana vrăjitoare de altădată și hoțul de găini – se vor mîntui în noul paradis întemeiat la marginea Roșcoveților. Dar deznodămîntul ei nu va fi cel așteptat.

Panteleu Avădanei e un Iustinian Pibrac - întemeietorul lungului șir de călăi, întins pe opt generații, din romanul lui Michel Folco, Doar Dumnezeu și noi. El este un clochard pitoresc, amoral și uneori atașant în ticăloșia lui, ca orice „orfan” al istoriei, victimă a lumii din jur și moștenitorul destinului nefericit al neamului Avădanei. În fond, povestea unei familii, întemeiată de Panteleu cu Parascheva, și a unui sat – Găinarii, pornește de la un furt și se fundamentează pe perpetuarea lui, în forme diferite (chiar și moartea lui Panteleu survine în urma unei tentative de furt): acesta aparține însă unui reprezentant al autorității, coruptul pîrcălab care îl va priva pe Pătru de pămînturile dăruite de Mavrocordat. Ca și tatăl său, Pătru, Panteleu duce cu sine blestemul sărăciei și instinctul furtigașului neînsemnat, menit să-i asigure subzistența, pe care-l practică inofensiv, ca pe un reflex necesar supraviețuirii, fără să recurgă la gesturi violente – chiar finalul său nefericit, neașteptat, e rezultatul unei întreprinderi în care este atras mai degrabă fără voia lui.

„Mult pătimita Basarabie”

Umorul picaresc, în tușe apăsate, detașarea ironică, mai cu seamă din părțile eseistice, persiflarea fină sau zeflemeaua groasă, calamburul explicit, cu efectul la vedere, burlescul unor situații de fapt dramatice, condus cu o mînă sigură pînă la absurd – Aureliu Busuioc schimbă cu extraordinară abilitate registrele. E ceva rabelaisian în acest amestec, inclusiv urmele evidente ale unei poetici a excesului: umorul gros, scenele aproape naturaliste, satira apăsată. Dar, dincolo de tonalitățile diferite persistă aceeași impresie de luciditate necruțătoare, fără nici un reflex autodistructiv însă, ci mai degrabă îmblînzită de o perspectivă benefică, de înțelepciune resemnată, a cronicarului care a asumat rolul de păstrător al unei memorii, fie aceasta și cea a unei istorii grotești.

Întemeierea satului Găinari e o mise-en-abyme pentru contorsionata istorie din ultimele două secole a Basarabiei, și nu numai, o imagine în oglindă a Istoriei mari, cu dimensiunea ei de ridicol și arbitrar. Iar lumea din Hronicul Găinarilor e o lume măruntă, coruptă și lipsită de orice ordine interioară, un no man`s land cu legi laxe și schimbătoare, pe care toți s-au deprins să le ocolească, un ținut care nu se fixează pe hartă, căutîndu-și perpetuu identitatea, în iureșul unei istorii neașezate. Din 1812 pînă în 1940, de la existența Basarabiei ca gubernie pînă la întemeierea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, cu care se încheie aventurile neamului Avădanei, cititorul urmărește felul în care resorturile politice modifică harta întîmplărilor și influențează existențele individuale.

Uneori, schimbările majore care se petrec la nivelul Istoriei mari nu se repercutează decît vag asupra vieții oamenilor, care trăiesc în aceleași microuniversuri izolate, cu regulile și ierarhiile lor, de multe ori conduse de autorități locale care și-au dovedit într-un fel sau altul loialitatea față de noua putere: „Schimbarea stăpînirii în jumătatea de răsărit a Moldovei n-a produs un impact prea mare în Roșcoveți. În locul vornicului a fost numit un staroste dintre localnici, un mutălău care-și petrecuse vreo trei ani în prinsoare la cazaci și o rupea jumătate rusește, jumătate ucrainește, adică, de bine, de rău, se mai putea înțelege cu cei de sus”. Alteori însă, schimbările sînt dramatice și afectează pentru totdeauna destinul locurilor și oamenilor. Cedarea Basarabiei de către România și intrarea acesteia în procesul resovietizării constituie și prilejul ca (în aparență) ultimul descendent al neamului Avădanei – Piotr Panteleevici Avodanov, după oportuna rusificare a numelui - să urce pe scara socială, fie ea și a Găinarilor, îndeplinind visul tuturor precedesorilor săi (epilogul cărții va oferi însă o nouă surpriză, încarnată în personajul locotenentului-major Pantelei Petrovici Avodanov).

Cu aceeași biografie a unui pierde-vară, fără școală, sărac lipit dar niciodată dornic de muncă, lipsit de orice fel de scrupule – părăsindu-și fără ezitare copilul și pe mama acestuia, și în cele din urmă ucigîndu-și cu sînge rece cel mai bun prieten – , Petre speculează momentul și e numit președinte al sovietului sătesc, în urma unei reconstituiri hilare a trecutului lui anticapitalist... Episodul care consemnează întîmplarea e o nouă mostră de măiestrie literară, și arată cum se poate falsifica o biografie și instala într-o funcție de conducere unul dintre neisprăviții satului, al cărui „dosar” îl recomandă numai datorită condiției sociale umile și unei mai vechi condamnări la ocnă.

Această a treia carte, care încheie saga neamului Avădanei, e de altfel prilejul unor ample glosări pe marginea destinului istoric al Basarabiei din primele decenii ale secolului XX și a consecințelor evenimentelor politice din prima parte a anilor `40 asupra oamenilor, de la colonizarea orașelor cu oameni sosiți din toate colțurile Rusiei la răsturnarea completă a ierarhiilor: „Oricum, populația Basarabiei părea înghețată. Cel puțin, majoritatea ei. Oamenii priveau fără să înțeleagă cum se umplu golurile din orașe – casele părăsite de refugiați – cu tot soiul de indivizi îmbrăcați ca vai de ei, ca numai peste cîteva zile să-i vadă cu pălării care, evident, avuseseră alți stăpîni, cu cravate legate cum se leagă ștreangurile și costume din stofă fină, fie prea mici, fie, dimpotrivă, atîrnînd pe ei”.

O carte ca un film

Adresarea directă, care-l implică pe cititor în narațiune, invocarea lui în episoadele care propun mici excursuri, digresiuni pe teme de istorie culturală și literară, majoritatea în cheie ironică, asigură dinamismul, fac textul alert și viu. S-a mai vorbit despre calitatea cinematografică a prozei lui Aureliu Busuioc (autorul e, de altfel, cum am amintit deja, și autor de scenarii, iar unul dintre romanele sale - Singur în fața dragostei, romanul său de debut - a fost ecranizat la Moldova-Film), cu siguranță că Hronicul Găinarilor ar putea deveni oricînd punctul de plecare al unui Aferim! moldovenesc, cu reale șanse de a cuceri publicul prin umorul, franchețea, pitorescul care deseori virează în macabru și grotesc.

Cîteva scene sînt cu adevărat memorabile; între acestea, episodul întîlnirii dintre familia dezrădăcinată și fugară a lui Panteleu, Pătru și Catinca, și nimeni altul decît domnitorul Moldovei, Alexandru al II-lea Mavrocordat. Portretul fanariotului, caricatural, îngroșat, comportamentul acestuia, inexplicabil pentru ceilalți, asociat limbii necunoscute și bizare pe care o vorbește, hotărîrile aleatorii, atitudinea nepăsătoare mascată de un simulacru de preocupare pentru „oamenii proști” aruncă întreaga scenă în derizoriu și rizibil, știrbindu-i orice alură de solemnitate, iar echipajului domnesc, orice urmă din prestanța inițială: „...în urma unor călăreți îmbrăcați de mare sărbătoare și cu iuruc-bairacul – steagul domnesc – fluturînd plutea o caleașcă aurită, trasă de șase cai bravi, iar în spate, din norul de colb stîrnit de roțile caleștii, veneau nenumărați dărăbani înțoliți și ei de mai mare dragul”. Dar odată echipajul oprit în dreptul celor trei fugari, intempestivii posesori ai unei comori considerabile, vraja se destramă, pentru că totul nu e decît „închipuire”, „vis”, în această lume țesută din aparențe, iar dialogul frizează absurdul: „Ușa caleștii se deschise și capul încoronat se plecă în afară: - Ți-ți-ți, ți-ți-ți? făcu capul. Pătru nu înțelese nimic, dar din spatele capului răsună imediat un glas omenesc: - Măria Sa, Domnul Moldovei Alexandru al II-lea, are milostivirea să întrebe cum o mai duc oamenii proști și, dacă o duc rău, de ce o duc rău?”.

Hilarul situației e amplificat pe măsură ce în pseudo-dialogul lui Pătru cu dragomanul traducător al discursului neinteligibil intervine micul și neștiutorul Panteleu, ducînd lucrurile într-o direcție nefericită, gata să se încheie cu un dezastru. Capacitatea lui Pătru de tergiversare, răspunsurile abile, prezența de spirit a celui deprins să acționeze rapid („hoții de vite gîndesc repede numai dacă-s strînși cu ușa și acuma era exact momentul să profite de nemaipomenita ocazie care se ivea”) conduc însă spre un deznodămînt cvasifericit, cei trei scăpînd cu viață, deși punga cu arginți primită de la domnitor nu le va aduce noroc, iar cele o sută de prăjini de pămînt juruite de acesta se vor face doar zece în catastiful pîrcălabului. În întortocheata poveste a hangerelor e prezent implicit, cum se întîmplă adesea în carte, un comentariu despre convenția poveștii, despre cum se perpetuează aceasta, augmentînd, prelungind de obicei legenda inițială, despre natura adevărului și diversele percepții care alterează evenimentul inițial, transformîndu-l mereu în altceva.

„Un alt episod memorabil este cel al deghizării cîinelui antrenat de Panteleu să fure găinile oamenilor într-un monstru metamorfotic, care-și schimbă miraculos culoarea de la o zi la alta, semănînd groaza printre locuitorii Roșcoveților. Parafernalia instrumentelor și pharmakonurilor din dotarea Paraschevei se dovedește a fi de fapt o sumă de ierburi de leac sau pur și simplu de buruieni inofensive, pe al căror efect placebo vrăjitoarea mizează cînd le prescrie sătenilor naivi. Iar apariția monstrului exorcizat în cele din urmă tot de ea – spre recunoștința eternă a membrilor comunității din Roșcoveți -, cu ajutorul unor banale vopseluri care schimbă înfățișarea animalului, se înscrie în același registru burlesc. Un alt capitol, în registru naturalist, consemnînd momentul achiziționării unui șarg ce poartă pe crupă dangaua cazacilor, relatează pățaniile bietului animal căruia noii proprietari încearcă să-i îndepărteze semnul distinctiv înscenînd un atac al lupilor. Tensionată și plină de umor e și povestea pungii de bani primite de Pătru de la domnitor, care conduce la o serie de întîmplări neașteptate și introduce o serie de personaje episodice pitorești, lăiața Rada, Bănel, Vișinica și Arpad.

Abordat în funcție de oricare dintre palierele de lectură propuse mai sus, romanul Hronicul Găinarilor rezistă și rămîne aceeași carte vie și actuală, chiar dacă vorbește despre trecut. Autor reprezentativ pentru literatura română de la stînga Prutului, Aureliu Busuioc ar merita o exegeză pe măsură, și totodată o cunoaștere și o punere a operei sale într-o circulație mai largă, care să asigure cărților lui vizibilitatea meritată.

Andreea Răsuceanu (n. 1979) este critic și istoric literar, prozatoare și editoare. Ultima carte publicată: romanul Vîntul, duhul, suflarea, Editura Polirom, 2020.

Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928, Cobâlca, azi Codreanca, Orhei – d. 9 octombrie 2012, Chișinău) și-a luat bacalaureatul la Liceul „C. Diaconovici-Loga” din Timișora, urmînd Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu, pe care, în timpul examenelor de absolvire (1949), a părăsit-o, pentru a se alătura familiei, obligată de autoritățile sovietice de ocupație să se „repatrieze”. S-a aflat în lagărul sovietic de filtrare de la Sighet (1949-1950). Revenit la Chișinău, și-a făcut studiile la Institutul Pedagogic „Ion Creangă”. A fost redactor la Editura de Stat, redactor-șef adjunct la revista de satiră Chipăruș, redactor-șef la ziarul Tinerimea Moldovei, consultant literar și secretar al comitetului de conducere a Uniunii Scriitorilor din Moldova (1977-1987). A debutat editorial în 1955, cu placheta pentru copii La pădure și cartea de versuri satirice Prafuri amare. A mai publicat volumele de poezie: Piatra de încercare (1958), Firicel de floare rară (1961), Dor (1962), Poezii (1964), În alb și negru (1977), Îmblînzirea mașinii de scris (1988), Plimbătorul de purici (1992), Concert (1993). În 1966, apare romanul Singur în fața dragostei, urmat de: Unchiul din Paris (1973), Local – ploi de scurtă durată (1986), Lătrînd la lună (1997), Pactizînd cu diavolul (2000), Spune-mi Giony... (2002), D' ale vînătorii (2005), Hronicul Găinarilor (2006), Și a fost noapte... (2012). Este autorul piesei „Radu Ștefan, întîiul și ultimul”, montată la Teatrul „Luceafărul” din Chișinău în 1969, dar interzisă de autorități după cîteva reprezentări. A tradus din literatura rusă: Blok, Cehov, Gogol, Pușkin, Griboedov, Gorki, Șolohov.

Legenda foto: Aureliu Busuioc în anul 1969

Despre proiect: Contextul în care se va desfășura proiectul este unul în curs de dezvoltare a colaborărilor culturale tot mai intense dintre România și Republica Moldova. De la începutul activității sale, Arbor contribuie tot mai mult la dezvoltarea acestui demers, deși cu fiecare proiect se înțelege că golul cultural, al produselor culturale basarabene ca parte integrantă din cultura națională, este mai mare decît pare la prima vedere. Proiectul cultural „Valentina Rusu Ciobanu. 100 de ani de la naștere”, organizat de Arbor în 2020, a fost un astfel de demers, în cadrul căruia s-a constatat că pînă și cei mai importanți istorici de artă și artiști români nu erau familiarizați cu numele și opera acestei pictorițe, în ciuda faptului că Valentina Rusu Ciobanu este o importantă și foarte cunoscută pictoriță de la Chișinău, născută însă în România Mare și fostă studentă la Academia de Arte de la Iași, în clasa profesorului Jean L. Cosmovici și al pictorului Corneliu Baba, unul dintre cei mai apreciați pictori români din a doua jumătate a secolului XX. La fel se întîmplă și în cazul altor sectoare culturale: literatură, muzică, teatru; importante personalități ale culturii românești nu cunosc numele sau opera artistică ale autorilor basarabeni din diferite perioade, care au însă o operă importantă pentru întreaga cultură națională și care au dus, deseori în condiții nemiloase, o grea luptă de rezistență și de ocrotire a identității naționale, a culturii și limbii române în Basarabia.

Partenerii proiectului: Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, va sprijini proiectul cu toate materialele necesare studiului operelor literare și va participa la dezbaterile publice. Evenimentele cu public vor fi completate cu prima expoziție a MNLMK la București, care va conține obiecte, cărți, opera de artă legate de cele cinci romane și cinci scriitori. Expoziția va avea loc la ARCUB, în perioada 20 august – 5 septembrie 2021. Centrul Cultural ARCUB, instituție aflată în subordinea Primăriei Municipiului București, gazda proiectului. Administrația Fondului Cultural Național, instituție publică autonomă, aflată în subordinea Ministerului Culturii al României, cofinanțatorul proiectului. Ambasada Republicii Moldova în România.

***

Vă invităm să citiți și celelalte texte de critică literară din proiectul Romanul românesc din stînga Prutului:

Marius CHIVU - Existențialism în vremea totalitară

Florina PÎRJOL - Supraviețuirea prin literatură sau literatura geometrică a supraviețuirii

Cosmin CIOTLOȘ - Sculptînd în timp

Bogdan CREȚU - Ambiguitatea ideologică a literaturii