Vorbe grele, muzică ușoară
● Paraziţii, Tot ce e bun tre să dispară, 20CM Records, 2010
Cînd vine vorba de Paraziţii, un lucru este clar: oamenii ăştia sînt, pentru muzica românească post-nouăzecistă, nişte legende. Grupul de hip-hop inventat în 1994 de Cătălin Ştefan Ion (alias Cheloo) a reuşit să rămînă întreg şi integru în debila industrie muzicală din România şi, mai mult, să editeze, pînă la acest proaspăt Tot ce e bun tre să dispară, 11 albume de studio care au contribuit la transformarea acestui gen muzical într-un produs pentru mase, folosindu-se aproape mereu de aceleaşi trucuri: mesaj dur, în care înjurătura sănătoasă, de multe ori complet gratuită, umorul negru (sau caterinca, ca să o lipesc mai corect de un anumit univers de limbaj) şi incorectitudinea politică se amestecă cu critica unei realităţi care orbitează în jurul cîtorva obsedante teme; instrumentaţie minimalistă, cu tente vodeviliene & folclorice, ca aport românesc adus unui sunet născut în ghetourile americane, întreruptă de break-urile relativ excesive ale lui FreakaDaDisk. Conservatoare şi agitatoare, Paraziţii a fost întotdeauna o trupă scindată între reprezentările pe care i le-au livrat fanii/ascultătorii ei: muzică de protest/sublimare pentru unii şi muzică de pahar/distracţie pentru alţii. Bipolarismul acesta pare a fi, în fapt, definiţia corectă pentru muzica lui Ombladon & Co., una care se hrăneşte de la ţîţa sursei originare a hip-hop-ului, dar are, în acelaşi timp, o referenţialitate care o lipeşte de un anumit tip de emoţie populară æ fumul de mici şi sticlele cu bere sînt incluse æ foarte românească, care vibrează unanim la un sample dintr-o piesă cîntată cîndva de Dan Spătaru, ca să dau doar un exemplu.
Lansat împreună cu publicaţia Gazeta Sporturilor (care, în zilele acestea, pare a fi cea mai importantă casă de distribuţie a hip-hop-ului românesc), cel mai nou album al Paraziţilor nu evadează din schiţa de mai sus. „Tango la rece“ deschide LP-ul în forţă: atmosfera e grea şi claustrofobică, închisă între piane şi tromboane cvasi-triumfaliste. Mesajul se decupează cu greutate, dar „Celebrii“, cea de-a doua piesă de pe disc clarifică lucrurile: Paraziţii vorbesc acum (vedeţi şi „Cum se face“) despre Lumea Nouă, cea în care cocalarii şi piţipoancele arătaţi cu degetul de campania Guerilla, printre altele, au sărit de pe prima pagină a revistelor mondene pe cea a vieţilor noastre. „Cui îi pasă“ livrează un intro de gramofon şi un beat de ţinut minte, împreună cu prima aluzie explicit politică: „Lumea devine o pîrnaie-n aer liber / N-avem un scop, n-avem un stat, n-avem un lider“ şi cu o soluţie periculoasă: „Guvernul se plînge că nu sînt bani / Colectaţi impozitele datorate de ţigani!“, pentru a se închide cu vocea lui Dem Rădulescu. Rockista „Parol“ imaginează clasa politică drept menajeria unui circ, condus, într-o dedicaţie lipsită de orice urmă de ambiguitate, de „Marele magician, un marinar beţiv, ce minte / Ascunde flota-n mînecă şi devine preşedinte“.
Este chiar ghiveciul din care grupul Paraziţii şi-a construit întotdeauna discursul: limbaj direct, scandalos, elogiu al substanţelor de evaziune ca singură soluţie într-o lume în care nu-ţi găseşti locul, misoginisme pe bandă, extracţie din real doar a noroaielor etc. Percutant (dar şi uşor confuz), memorabil (dar şi cu rime forţate), inteligent (dar şi viciat de un umor îndoielnic) în texte, Tot ce e bun tre să dispară pierde la partea de construcţie instrumentală, multe dintre piese fiind structurate enervant de simplist, atunci cînd nu sînt înghiţite de manierismele unui gen muzical care, de cîţiva ani încoace, se tot întreabă dacă mai există.
Paul Breazu este jurnalist.
