● Kaiser Chiefs, Duck, Polydor Records, 2019. 

Acum 14 ani, în plină „revoluție“ indie, o formație din Leeds mixa cîteva dintre obsesiile britanice ale momentului – resurgența sound-urilor postpunk și new wave, filtrată printr-un interes incongruent pentru emfaza britpop-ulului nouăzecist – cu o solaritate care venea parcă de pe cealaltă parte a oceanului. Employment, albumul de debut al grupului Kaiser Chiefs, lansat într-un atît de îndepărtat an 2005, reprezenta atunci un pachet irezistibil, în care se ascundeau insolență și entertainment, stil și bravadă, reprezentînd, în trei sferturi de oră, o mapare consistentă a ceea ce a însemnat pop-ul britanic din anii ’60 încoace.

De la acel moment de grație – și pentru KC, și pentru întreaga industrie căreia combo-ul britanic i-a aparținut –, englezii au produs, pînă anul acesta, încă cinci albume, pe ele putîndu-se „lectura“ gradual topirea efervescenței inițiale, dar și disoluția convulsivă a acelui ethos care a generat, în primul deceniu al anilor 2000, noul indie. Dacă Yours Truly, Angry Mob (2007) se arunca într-o realitate paralelă LP-ului de debut, dînd entuziasmul pe cinism, dar reușind totuși să-și păstreze concludența și șarmul, următoarele, Off with Their Heads (2008), The Future Is Medieval (2011), Education, Education, Education & War (2014) și Stay Together (2016), au fost, dacă nu încercări parțiale de a recapta acel moment de grație de care vorbeam mai devreme, un balans continuu între a păși pe urmele Coldplay – deci de a împinge bolovanul „relevanței“ către un public general – și a experimenta formate noi.

Duck, cel mai nou album Kaiser Chiefs, lansat pe 26 iulie anul acesta de Polydor Records, nu face excepție. Salutat ca o revenire măcar prin faptul că trupa lui Ricky Wilson a semnat din nou cu Universal Music – Polydor e parte din giganticul consorțiu – după cîteva aventuri în afara sistemului, LP-ul propune o schemă conceptuală relativ simplă (sinceră?): piesele trebuie să fie fredonabile. „So we’ll stay here our whole lives“, concluzionează Wilson pe „The Only Ones“, și știi deja că, în pofida faptului că textul narează enervant de monocromatic o poveste de dragoste, propoziția aceasta statuează o relație primară între cerere (audiență) și ofertă (muzică). Se poate spune, oricît de caraghios ar suna, că grupul Kaiser Chiefs descoperă formula succesului citîndu-se pe sine însuși. Să nu înțelegeți de aici că Duck și-ar dori să fie Employment sau Yours Truly, Angry Mob, cît reflexia lor într-o oglindă patinată. Wilson & Co. lasă deoparte ireverența și acea referențialitate care îi conferea cîndva trupei din Leeds particularitatea, pentru a păstra sound-ului KC o unică dimensiune, subordonată unui principiu al plăcerii instantanee – muzica aceasta trebuie să sune bine pe un stadion și – cît de clișeic! – într-un pub în care cîțiva flăcăi, încurajați de cîteva halbe cu bere, se pot ține de gît fredonînd zgomotos „Gimme gimme gimme celebrity bikini click fame!“. 

Formația Kaiser Chiefs va concerta, alături, printre alții, de Liam Gallagher, Underworld, De La Soul, Șuie Paparude, Robin and the Backstabbers, la prima ediție a festivalului Fall in Love, care se va desfășura la Palatul Mogoșoaia pe 31 august și 1 septembrie. Abonamentele, puse în vînzare pe bilete.ro, costă 179 de lei. Pentru mai multe detalii, accesați site-ul dedicat evenimentului, fallinlovefestival.ro. 

Paul Breazu este jurnalist.