● Selfmademusic, The Neverending Pilgrimage of The (Underdeveloped) Axolotl, 2019.

● Bosses Hang & Hiroshi Hasegawa, Five Meditations on Melancholy, 2019. 

Românul are cu muzica o relație pragmatică, ea trebuie să-i fie „utilă“ într-un mod clar și nemijlocit – să-l înveselească, să-l sfătuiască, să-l îmbie la dans, să-i ofere refrene spre fredonare. În consecință, sînt dificil de popularizat la noi abstracțiunile muzicale, intrînd în sfera etichetată distant drept „experimentală“. În comunitatea jazz mai poți găsi înțelegere, însă dacă nu te poți conecta la ea îți rămîne doar să profiți de democratizarea distribuției muzicale prin platformele online. Aș aduce în această discuție și muzica de film – asimilată la noi aceleiași categorii de „muzică neterminată“, care nu are sens de sine stătătoare. Artiștii români care au activat cu stăruință în acest domeniu (vezi Adrian Enescu) au făcut-o în condiții de pionierat sau anonimat, industria cinematografică la noi considerînd muzica o obligație tehnic și preferînd să împrumute o piesă de ici-colo ori, de cînd cu Noul Val, declarîndu-i absența drept opțiune estetică.

Primul proiect asupra căruia atrag atenția produce de vreo zece ani muzică pentru filme care nu se pot face. Proiectul Selfmademusic e sublimarea regizorului arădean Mihai Sălăjan care, din rațiuni bugetare, e mai vizibil ca muzician. O reușită notabilă în portofoliul său regizoral a fost mockumentarul horror Bodrog, pentru care a pasat responsabilitățile muzicale mai celebrilor Makunouchi Bento, veterani ai avangardei electro timișorene. Sînt numeroase ocaziile în care îi găsiți în asociere pe Makunouchi și Selfmademusic, remixîndu-se unii pe alții ori colaborînd în concerte multimedia. Cum primii au o oarecare faimă, mă opresc asupra celui mai recent album Selfmademusic, The Never-ending Pilgrimage… – o hoinăreală muzicală punctată de referințe la locații exotice, mapate pe o paletă stilistică pestriță ce trece în revistă numeroase forme de „wave“ și electro-ambianță. Instrumente analogice simulate sînt transplantate uneori pentru contrast cu bucăți ostentativ digitale, se parcurge un lung drum între un fel de Max Richter, new age dansant, etnofuturism, cyberpunk și chiar aluzii chiptune. Fiecare piesă ar putea fi sămînță pentru un alt album, însă artistul a optat să alcătuiască o antologie inițiatică.

Alt proiect straniu este colectivul Bosses Hang, în care tînărul Raul Starcz face gălăgie alături de artistul noise japonez Hiroshi Hasegawa, sub butoanele lui Marius Costache (Studio148) și cu unele contribuții de chitară coerentă din partea metalistului Răzvan Maxim (Invader). Laolaltă, aceștia atacă o zonă slab populată la noi – acel weird-metal vitriolic asociat cu nume precum The Body în SUA ori Fear Falls Burning în Europa. Totuși, niponii sînt părinții acestei arte a zgomotului strident – inspirația proiectului pare să vină dinspre colaborările precum Boris cu Keiji Haino, iar implicarea lui Hasegawa devine astfel o tactică de legitimare-afiliere. Desigur, e vorba de o nișă pusă în pericol de recentele anunțuri privind inteligențele artificiale care generează ad infinitum muzică de factură noise în mod algoritmic. Răzbate totuși din albumul Five Meditations on Melancholy suficient factor uman – în special din zona mizerabilismului și ruinei emoționale, pentru care se propune aici o coloană sonoră frapantă ce depășește ambițiile ultimilor 30 de ani de doom-metal românesc (caracterizabil cel mult drept „mîhnit“).

E esențial ca astfel de proiecte să nu rămînă la fundul oceanului digital Bandcamp – artiștii care au făcut carieră cu așa ceva s-au bazat și pe prezentări live de impact, cu atacuri multimedia asupra unui public luat prin surprindere.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.