Zagreb în şase camere

– cronica unei rezidenţe ratate –

Cînd mi s-a oferit ocazia de a locui trei luni în Muzeul de Artă Contemporană (MSU) din Zagreb mi am spus că mă aşteaptă vremuri interesante. Era prima rezidenţă artistică la care nici măcar nu aplicasem, ci fusesem recomandat. M-am trezit locuind într-un mamut de beton mai neprietenos decît MNAC-ul, aflat în vecinătatea unui mall şi a unui hypermarket în construție. După numai trei săptămîni eram înfrînt de spaţiul rece, de lipsa contactului uman, de mobilierul IKEA impersonal din studio, de interdicţiile locului. Terasa apartamentului era protejată cu o plasă de sîrmă, pentru a domoli tendinţele suicidare. Deşi se află la numai 20 de minute de mers cu autobuzul, Zagrebul, un oraş plăcut de altfel, a devenit tot mai îndepărtat. Dacă mă întorceam după ora zece seara, găseam ușile muzeului închise. Eram nevoit să-i sun pe paznici. Am ajuns să-mi doresc cu disperare să fiu invitat la o cină, să stau la o cafea într-o bucătărie, să mă tolănesc pe o canapea într-o cameră cu cărţi. Toate acestea s-au întîmplat abia în ultimele zile, cînd am organizat lorgennale, un festival de artă performativă în sufragerii. Ca mai întotdeauna, în spatele unei iniţiative artistice se află o nevoie personală.

Camera nr. 6

E somptuoasă. Arată ca royal suite-ul unui hotel de 4 stele. În ea mi-am petrecut ultimele trei zile din Zagreb. A fost închiriată special pentru ultimul spectacol de la o agenție imobiliară.

O canapea nouă care pare de epocă şi nu e, un fotoliu și o masă pe care a încremenit o telecomandă. Telecomanda e îndreptată spre o plasmă. În dreptul ferestrelor podeaua înălţată indică locul posibilei scene. Pe ea se află o măsuţă cu obiecte utile unui turist: o hartă şi un ghid al oraşului. Holul e atît de lung că o maşinuţă de golf n-ar părea inutilă. Nici măcar prezenţa unui pian vechi nu-i ştirbeşte dimensiunile.

Mă aflu la capătul călătoriei. Am plecat la sfîrşitul primăverii din Bucureşti şi de atunci am trecut prin Berlin, Stuttgart, Schloss Solitude, Veneţia, Belgrad, Osijek, Ljubljana, Atena, Cluj, Bucureşti, Tbilisi. Am petrecut nenumărate ore în aeroporturi şi autogări şi multe nopţi sub acoperişuri felurite, iar corpul meu urlă că vrea acasă.

În camera asta, în ultima zi de lorgennale se vor strînge aproape toţi oamenii mişto pe care i-am cunoscut în Zagreb. Reşedinţa regală are două dormitoare, unul în roz, celălalt în albastru. Genderizat din copilărie, aleg albastrul. E o alegere proastă și dorm prost. În următoarea noapte fac schimb cu Alice, partenera mea de spectacol, şi amîndoi sîntem mulţumiţi.

Spectacolul se termină cu o intervenţie caraghioasă a televiziunii croate. Seară se termină cu bere şi lichior Pelinkovac printre prieteni pe care sper să ajung să-i revăd. Rezidenţa se termină la o cafea cu Sonja, organizatoarea rezidenței, după care plec descărcat de orice energie negativă legată de oraş. După o escală în München, călătoria se termină şi ea. Următoarea cameră în care ajung are un tapet albastru-auriu.

Camera nr. 5

Se află într-o casă memorială. Aici a locuit Vjenceslav Richter, un cunoscut artist şi arhitect croat. Nu ştiu nimic despre el şi, în general, nu ştiu mai nimic despre scena artistică croată. Deocamdată. Aşa că turul ghidat al casei ţinut de curatorul locului este binevenit. Cu excepţia unei camere care arată ca o capelă și în care acum se ţin workshop-uri pentru copii, parterul e neinteresant.

Am dormit prost și trebuia să mă trezesc devreme. În ultimele două săptămîni, a apărut un zgomot nou, ca şi cum vîntul s-ar juca cu o bucată de tablă. Îmi pun dopuri în urechi.

Camera e, de fapt, un living-room uriaş care a înghiţit şi un hol. Arată ca o pagină din catalogul Neckermann pe care-l răsfoiam în copilărie. Două canapele, un colţar, un fotoliu cărămiziu. O masă mare, o masă mică, o masă mijlocie. Şi încă o măsuţă pe care se află o lampă masivă. Pe una dintre ele – ghici care? – se află un platou cu fructe de ceară. Două tablouri abstracte de Richter. Însuşi Richter ne priveşte zîmbind dintr-o fotografie alb-negru, înrămată. Un televizor vechi, nemţesc, Telefunken. În toată casa predomină un pattern de pătrate de texturi, striaţii, culori şi grosimi diferite.

Mai tîrziu, în ziua a patra de lorgennale, pe măsuţa cea mai mică se vor ivi multe căni. Cănile vor fi umplute cu ceai. La început oamenii se vor aşeza pe scaune şi canapele, apoi, la îndemnul Sonjei P. şi al Silviei Marchig, artistele care au propus conceptul serii, se vor aşeza în cerc pe covorul blănos sau pe pernele roşii. Un singur individ, uşor arogant, pe nume Darko, se va ţine deoparte, preferînd canapeaua şi autoizolarea. A venit şi în prima seară, cînd a transformat o discuţie interesantă într-un monolog. Cărţile de tarot sînt obiectul de bază al acestui eveniment despre care publicul a avut aşteptări că ar putea fi o piesă de dans contemporan.

Cele patru luni petrecute în singurătate m-au programat în flight mode: sînt funcţional, dar n-am semnal. Însă ceva magic se întîmplă în sufrageria lui Richter şi-mi revin treptat. În cursul performance-ului ajung să vorbesc despre Dora, primul meu psihoterapeut. Cînd am căutat-o, anul trecut, am descoperit că a murit. Mi s-a părut nefiresc că şi cei care vindecă mor. Mai vorbesc şi alţii despre moarte, însă fără morbiditate. Numai Darko se opune direcţiei înspre care se duce seara, sub privirile blînde ale fostului stăpîn al casei. Dar nu mă mai enervează, chiar dacă e singurul din public care nu a adus în loc de bilet un obiect pe tema acasă. La lorgennale, oamenii nu plătesc bilet, ci aduc obiecte. La sfîrşitul serii am semnal din nou.

Camera nr. 4

Cea de-a patra cameră se află într-un apartament în care locuieşte o jurnalistă. A plecat pentru o săptămînă la prietenul ei, lăsîndu-i în loc pe Anthony şi Katharina. N-a fost prea uşor de găsit în Zagreb un apartament în care artiştii să locuiască şi în care să şi poată performa. Acesta a apărut în ultimul moment și s-a dovedit, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori, soluţia cea mai fericită.

De cum am intrat în apartament mi am dorit să rămîn acolo, departe de monstrul de beton care mă înghite în fiecare noapte. Nu doar camera, ci tot apartamentul arată cald şi prietenos. Arată ca un loc în care trăiesc oameni. În mod ciudat, dormitorul nu are uşă, iar cele mai multe uşi ale apartamentului au o singură clanţă, pe interior.

Regula nr. 1 de la lorgennale: performance-ul să aibă loc într-un apartament locuit. Mă uit la bucătăria plină de lucruri drăguţe şi colorate şi simt un nod în gît la gîndul că mă voi întoarce în burta mastodontului, unde mi-ar trebui un costum de astronaut ca să fac faţă vidului interior. Plec rumegîndu-mi frustarea. O rumeg pe îndelete în tramvai, în faţă muzeului, aşteptînd ca paznicii să-mi deschidă, căci e trecut de 10 noaptea, în lift, în studio, în somn.

În cameră se află o canapea, multe cărţi, unele aflate în teancuri pe podea. Cărţile sînt cea mai prietenoasă prezenţă dintr-o casă. Pernele de pe canapea vor ajunge şi ele pe jos. Tablourile de pe pereţi se vor anima în timpul performance-ului – perne, tablouri.

După spectacol mergem la bere, apoi rămîn în apartament, în camera-pat poreclită „sarcofag“. Uşa nu se poate închide. La un moment dat mă trezesc din somn strigînd ceva în româneşte. Dimineaţa, Katharina şi Anthony îmi spun că şi ei au avut coşmaruri. Curios, dar în muzeu n-am avut vise sinistre, deci coşmarurilor nu le pasă de locul unde punem capul.

Camera nr. 3

Camera e complet goală. Se află într-o clădire din oraşul vechi, în apropiere de Museum of the Broken Relationships, al cărui concept e apropiat oarecum de ce fac eu. Apartamentul aflat la etajul 1, în care se urcă pe scări de lemn masiv, urmează să devină viitorul birou al muzeului. Clădirea, apartamentul, camera se află într-unul dintre cele mai frumoase cartiere din Zagreb, în apropierea instituţiilor importante ale ţării. Camera e goală şi, cînd scriu asta, îmi vine automat să continui: şi noi la fel.

E frig. Deşi mobilele nu ţin de cald, întotdeauna pare mai frig într-o camera goală. E un apartament burghez, cu hol lung, pereţi albi, tavane înalte, podea strălucitoare de lemn. În bucătărie, cei doi îngeri de ghips de pe pervazul unei ferestre interioare mă duc cu gîndul la filmul Wings of Desire. Nu ştiu nimic despre trecutul locului, nu voi şti niciodată. Sper că performance-ul Milei să aducă un pic de căldură socială acestui spaţiu.

Mai tîrziu, în ziua a doua de lorgennale, camera va fi plină de scaune și de mese, de obiectele care vor avea un rol important în timpul serii. Şi de oameni. Aceştia vor socializa, vor bea vin fiert şi vor dispărea, rînd pe rînd, în camera alăturată, unde se va desfăşura performance-ul propriu-zis.

Camera nr. 2

Cartierul se numeşte Borongaj. După ce iese de pe un bulevard lat, maşina face tot felul de ocolişuri pe străzi şi străduţe, inclusiv pe o şosea care pare de centură. La un moment dat îmi pierd speranţa că voi şti să mă întorc singur. După ce, în sfîrşit, coborîm, Zagrebul îmi pare un oraş mare. Toate blocurile din jur sînt acoperite cu tablă ondulată. Ăsta e şi motivul pentru care mă aflu în Borongaj. Caut un bloc construit în perioada socialistă pentru prima zi din lorgennale. Aici locuieşte Sonja P., pe care am întîlnit-o în aceeaşi zi şi care a fost deschisă să găzduiască un eveniment la cîteva minute după ce ne-am cunoscut. Aşa că am venit să văd apartamentul.

E deja seară, aşa că nu pot vedea bine faţadele, dar arată ca o ţesătură alcătuită din culori şi texturi. La intrarea în bloc se află un extinctor. Pe paliere se află ghivece cu plante, lucruri depozitate, încălţăminte. Uşi de lemn. Balustradă de lemn. Pe pereţi, furnir. Pe jos, parchet. Lemn, lemn, lemn. Apartamentul e lung şi conţine multe dulapuri. În sufrageria unde se va întîmpla evenimentul se află un fotoliu vechi, care a aparţinut tatălui Sonjei, un birou ticsit cu hîrtii, o bibliotecă cu vitrină, un şifonier, un alt tip de bibliotecă alcătuită din sertare, o canapea, o carpetă făcută sul, o măsuţă, un scaun de birou şi alte cîteva obiecte pe care le am cărat în alte colţuri ale casei prea repede ca să-mi dau seama ce sînt.

O sufragerie obişnuită, umană, din al cărei aer familiar şi dezordonat aveam să trag cu nesaţ ca dintr-o butelie de oxigen pentru o scurtă, dar salvatoare perioadă. În prima zi din lorgennale au fost acolo aproximativ 10 12 oameni, care au mîncat popcorn şi au băut în timp ce s-au uitat la documentarul Common Ground, regizat de două belgience care au locuit pentru cîteva luni într-un bloc din Drumul Taberei.

Camera nr. 1

de la prima ediţie guinness book

toate activităţile umane au un superlativ,

o culme

cea mai mare colecţie de pitici (1061)

omul cu pielea care se întinde cel mai mult (15,8 cm)

cea mai mare barbă întîlnită la o femeie (27,9 cm)

cel mai tînăr tată din lume (12 ani)

cele mai multe linguri pe un corp uman (50)

cei mai mulţi oameni care şi-au aplicat măşti faciale, timp de 10 minute, în acelaşi timp (1213)

abia după publicarea acestui volum

se va află cine deţine recordul de

cel mai singur acasă (…)

să vezi atunci

telefoane şi vizite. 

Jean-Lorin Sterian este scriitor. Din 2008 şi-a deschis teatru (lorgean theatre) în propriul apartament, iar în 2014 a inițiat Festivalul HomeFest.

Foto: wikimedia commons