„Vremurile au diversificat modurile de exprimare muzicală“ – interviu
100 Hours
back to the roots extins.
vs
vs
Există situaţii în care unii artişti autori intră într-o perioadă de „writer’s block“ şi, presaţi de un contract sau din dorinţa de continuitate, apelează la compoziţiile altora. La fel de bine, într-o astfel de perioadă, se pot gîndi la un mod de a aduce un tribut celor care i-au inspirat de-a lungul anilor. Alta este situaţia în cazul interpreţilor, care îşi aleg un repertoriu şi o manieră în care să se manifeste. Ei se bazează pe ce-au scris alţii, nefiind la rîndul lor autori. Ei recompun de cele mai multe ori lucrarea, punîndu-şi amprenta personală. Nu e vorba neapărat de o alegere determinată de vreo criză.
În cazul dvs., recentul 100 Hours este al doilea album de acest fel; de ce?
Este al doilea proiect de studio de acest gen, dar, dacă ai observat, de fiecare dată aleg un repertoriu pe care îl trec printr-un context muzical definit.
a conţinut un cvartet de coarde,
este un album de duet – eu şi chitaristul Nicu Patoi –, pe care avem invitaţi, la cinci instrumente diferite, pe şase piese alese special pentru a beneficia de acel tratament timbral. M-am gîndit mai mult la diverse combinaţii de sunete care să se potrivească în estetica albumului. Voi continua să fac asta, mai ales că sînt atîtea piese atractive, încît nu e nevoie să mai compun şi eu. Nici nu stăpînesc suficient tehnica de compoziţie, ar fi nepoliticos să mă dau compozitor.
Cine a ales piesele şi după ce criterii?
Iniţial, unul dintre noi vine cu o propunere de piesă şi, în timp, îi dăm o formă şi un loc în repertoriu. La un moment dat se adună o listă de piese „noi“, iar asta ne deschide pofta spre alte piese, şi tot aşa. Cînd a venit ideea unui album, am ales piesele care ne plac mai mult, care ar putea beneficia de aranjamente specifice şi care să se înşire coerent pe un astfel de album.
Sînt hituri ale unor mari nume (Queen, Pink Floyd, Soundgarden, Nina Simone, Supertramp, Genesis ş.a.); nu v-ar tenta un album de cover-uri cu piese bune ale unor muzicieni mai obscuri, cum au făcut Ulver pe albumul Childhood’s End, spre exemplu?
M-ar tenta ideea de album-tribut, dedicat unui singur autor. Dar ar suna bine şi o colecţie de piese alese după criterii subiective, în ideea de a le promova, de a le scoate din zona obscură. Mi-ar plăcea să mă specializez pe promovat piese nedreptăţite. Desigur, mi-ar plăcea să beneficiez şi de piaţa în care activează Ulver, plus marketingul lor.
100 Hours
Am avut la dispoziţie o sută de ore de studio. Atunci ne-am zis: hai să vedem ce putem face în o sută de ore, în momentul în care aveam cam totul pregătit. Au fost exact o sută.
Interioare 2.0
Colaborarea cu Alexandru Andrieş reprezintă pentru mine un vîrf de activitate. Îmi dă posibilitatea să mă concentrez mai mult pe instrumente de percuţie şi muzicuţă şi să activez într-un mediu muzical în care mă simt foarte bine. Respectul, atenţia faţă de atmosfera creată, seriozitatea muncii şi umorul care definesc acest grup mă fac să mă simt împlinit. Drumurile, concertele şi orele de studio sînt ca o terapie pentru mine, înseamnă cam tot ceea ce caut eu în această meserie. Ne simţim foarte bine împreună, iar formula a dobîndit un sound propriu, intim, inedit. De aceea, Alexandru Andrieş a dorit să treacă primul său album, la aniversare, prin această nouă amprentă sonoră. Eu cîntam piesele de pe
, în parc, în liceu, la scurtă vreme după apariţia lor. Acum le cînt alături de autor. Ce să vreau mai mult?
„Miezul nu va dispărea niciodată“
Pare că, la noi, concertele care se organizează acum se concentrează fie pe trupe mainstream de altădată – oldies but goldies, gen Roxette, Toto, Europe etc., fie pe nume de nişă – gen Chet Faker, Fink, Motorama. Cum aţi comenta piaţa de concerte de la noi?
Piaţa noastră e limitată şi haotică, de aceea extremele şi percepţia denaturată încă ne stabilesc unele opţiuni de divertisment sau artă. Există oportuniştii, care se organizează bine în cadrul unei reţete şi cîştigă de pe urma numelor populare, iar de partea cealaltă, diletantismul se manifestă pe măsura celor ce-l practică, de aceea avem concerte şi alte evenimente organizate precar, în locuri total nepotrivite, dar pe placul celor cărora li se pare interesant să caute prin gunoiul postmodernist. Între aceste două extreme, există artişti care se conturează şi se menţin, crescînd în jurul unui miez mai sănătos şi ajungînd pe mîini mai bune. Viitorul scenei de aici stă în talentul, responsabilitatea şi puterea unor cunoscători de a menţine un public corect informat şi de a spori treptat diversitatea ofertelor.
Scena creşte, cu tot cu buruieni, încă e vîrsta pantalonilor scurţi şi a mofturilor veleitariste. Eu cred că se vor aduna suficienţi factori, la un moment dat, care să dea consistenţă acestui peisaj, astfel încît să pot merge la orice concert fără teama de a ajunge într-o ghenă plină cu fum şi indivizi dezorientaţi, cu atitudine convinsă, dar cu legături întîmplătoare cu muzica.
Cu festivalurile cum stăm?
Există festivaluri a căror continuitate ne dă curaj, deci va fi mai bine. Gărîna e doar un exemplu. Anul acesta am prezentat a zecea ediţie a Festivalului Internaţional de Blues de la Sighişoara, iar la Braşov, anul acesta, în decembrie, va fi a treia ediţie a unui festival care creşte frumos.
Pe cine aţi vrea să vedeţi în concert la noi?
Aş vrea să văd la noi Rush, Steven Wilson, David Gilmour, Fish, Nitin Sawhney etc. Dar mai mult aş vrea să mă bucur de existenţa unor săli potrivite pentru concerte de orice fel.
Mai ascultaţi radio?
Nu prea apuc să ascult radio, în schimb sînt bucuros că emisiunea mea de la Radio România Muzical, Jazzy Hour, e încă în grilă, în fiecare joi de la ora 19. Am atîtea de ascultat, încît apelez rar la radio, ca sursă de informare.
E greu de înţeles ce se întîmplă azi cu industria muzicală: pe de o parte, CD-urile au vînzări tot mai slabe, dar s-a format o nouă piaţă pentru viniluri; piratarea continuă, dar s-a dezvoltat şi downloading-ul plătit, în special iTunes; se ascultă mult în stream pe Soundcloud sau Spotify; unele trupe îşi scot albumele direct pe Internet şi le lasă la liber etc. Cum vedeţi aceste schimbări?
Prefer să vorbesc despre cei care fac muzică, mai puţin despre cei care o vînd. Pe scurt, parazitismul comercial manifestat în cadrul fenomenului muzical a dus la aplicarea repetată a unor reţete impersonale, care au dus la o supraofertă din care cei mai puţin informaţi nu ştiu ce să aleagă, fiind vizate direct de strategiile de marketing. Toate aceste probleme vin ca o consecinţă a viziunilor mediocre dictate de vînzători, ceea ce e în dezavantajul consumatorului de autentic. Cei care au valoare artistică ar trebui să fie la fel de cinici precum concurenţa, ca să poată fi la fel de vizibili pe piaţă. Ambiţioşii cîştigă, ceea ce e în dezavantajul tuturor. Cînd burta industriei va crăpa, se va reveni la echilibru, pînă vor apărea noi paraziţi. Partea bună e că, în toată această agitaţie, se mai disting artişti buni care au găsit metode inedite de promovare şi au puterea de a crea şi de a menţine o nişă.
Cum comentaţi strategia U2 de a-şi lansa albumul de anul trecut, Songs of Innocence, gratis şi cu forţa pe iPhone-ul utilizatorilor de iTunes?
Vorbeam mai devreme despre lipsa de inspiraţie. Unii scot albume-tribut, alţii apelează la salvatorul „bullshit“. Nu cred că U2 aveau nevoie de aşa ceva. iTunes este oricum un mare rău făcut muzicii, nu-mi dau seama exact la ce le-a ajutat acest demers care mai mult scoate în evidenţă mediocritatea şi suficienţa. Măcar de-ar fi fost un album bun… Sau mai bine scoteau un album de
şi-l lăsau liber pe torrenţi. Mp3-ul nu va înlocui niciodată CD-ul sau vinilul, aşa cum e-book-ul nu va înlocui niciodată cartea. Poate fi doar o completare, uneori utilă. Iubitorii de calitate ştiu ce au de făcut. Pentru restul există iTunes.
Billy Corgan de la Smashing Pumpkins afirma, zilele astea, că oamenii sînt interesaţi de rock doar la timpul trecut, iar Roger Daltrey de la The Who zicea că noilor trupe rock le lipseşte furia. În acelaşi timp, Royal Blood, o trupă de hard-rock debutantă şi alcătuită doar dintr-un baterist şi un basist, a triumfat şi în faţa criticii, şi la Brit Awards. Ce previziuni aţi face în ceea ce priveşte viitorul rock-ului?
N-aş prea lua în serios ce zice Corgan. Tot el a zis că formatul de album nu mai e valabil, trebuie înlocuit cu producţii de durată mai scurtă, ceea ce mi se pare o tîmpenie. Nu ajuţi cu nimic dacă diluezi. Rock-ul reflectă realitatea, este modul clasei de mijloc de a-şi trăi şi de a-şi reprezenta momentul. Vremurile au schimbat şi am diversificat modurile de exprimare muzicală, dar vom putea vorbi mult şi bine despre rock. Trupele de-acum duc lipsă mai degrabă de un scrot mai încăpător, industria fabrică idoli, care nu au consistenţa celor adevăraţi.
Nu ştiu dacă e vorba de furie, mai degrabă putem vorbi de sinceritate şi clasă. Aşa sînt vremurile, iar muzica reflectă şi acest adevăr. Nu cred în profeţii, dar pot spune că rock-ul este clădit pe o platformă foarte solidă, miezul nu va dispărea niciodată.
Ce trupe noi interesante, româneşti sau străine, v-au atras atenţia în ultima vreme?
Din noianul de fandoseli veleitariste şi enervant de inconsistente, se disting cîteva nume prin modul în care se definesc în muzică: Sebastian Spanache Trio, Blue Noise, Ana Cristina Leonte, Dumitrio, Days of Confusion, precum şi cîţiva tineri muzicieni care ne dau semne bune în ceea ce priveşte diversitatea, calitatea şi curăţenia scenei din viitor. Mi-e imposibil să-i enumăr pe toţi.
Dacă trecem graniţa, găsim o imensă mişcare muzicală care promovează creativitatea şi produce acte artistice de foarte bună calitate. Şcolile menţin standardul, iar numele mari se conturează firesc. Recomand jazz-ul venit din Scandinavia sau din Franţa, noul rock progresiv sau imensul creuzet în care toate acestea se combină cu muzica lumii, prin inspiraţia unor artişti minunaţi. În perioada asta ascult cu cea mai mare plăcere Snarky Puppy, Steven Wilson, Dayna Stephens, Anoushka Shankar, Avishai Cohen, Tigran Hamassyan şi mult jazz în formulă de trio. Lista e interminabilă.
a consemnat Marius CHIVU
