Virtuţile arhitecturii socialiste – privire dinspre Vest
Cum? Nu vă plac blocurile din anii ’70-’80? N-aţi înţeles nimic din modernitate. Şi nici nu vă pricepeţi la economie. Aşa ne învaţă o arhitectă din Franţa, care se ocupă de multă vreme cu reamenajarea şi reconfigurarea coloşilor de beton. Anne Lacaton e uluită că atîtea municipalităţi dau undă verde pentru demolarea şi înlocuirea acestor blocuri, cînd, de fapt, ele nu şi-au încheiat încă ciclul de viaţă. Acum zece ani, pe lista clădirilor din patrimoniul public aprobate pentru demolare se găseau 150.000 de asemenea blocuri. Sute de clădiri din anii ’70 au fost deja demolate în Germania. Cincizeci de ani e puţin pentru o clădire – spunea ea. Cu intervenţii relativ simple şi la costuri pe jumătate faţă de cele necesare unei construcţii similare noi, blocurile „socialiste“ pot fi recuperate – susţine Anne Lacaton într-o lucrare intitulată Plus.
Ca arhitecţi, nu ne place ideea de „minimum“ pentru spaţiul de locuit. Nu ne place nici ideea că spaţiul de locuit e definit de standarde trasate de politică. Locuinţa trebuie să fie spaţioasă, generoasă, adaptată nevoilor, flexibilă, chiar luxoasă. Şi, dincolo de toate, la un preţ convenabil – spune Lacaton. Minimul poate deveni maximum: structura centrală din beton armat, modulele prefabricate, alcătuirea simplă, previzibilă, compartimentarea egală – toate acestea sînt calităţi pe care arhitecţii se pot baza cînd vor să transforme o construcţie „minimă“ în spaţii de calitate. Scopul unor asemenea intervenţii ar fi transformarea experienţei locuirii. Poate prea idealistă şi ambiţioasă, Lacaton crede că poate să reinventeze locuirea „la vilă“ într-un mediu urban foarte dens: apartamente mai spaţioase cu balcoanele care devin „terase“ sau „grădini suspendate“.
Lacaton condamnă această „manie a demolărilor“ imputînd edililor care le autorizează că se resemnează prea uşor în faţa reputaţiei proaste a arhitecturii anilor ’70. Mulţi oameni văd în arhitectura comunistă doar construcţii de dimensiuni colosale, aproape inumane, locuinţe de mici dimensiuni, materiale proaste şi finisaje mediocre. Dar repulsia faţă de aceste blocuri are şi alte surse. Problema e că „modernitatea nu a fost acceptată“ de cei care se ocupă, azi, de planificarea urbană. „Modernitatea e desuetă, toţi încearcă să-i şteargă urmele. E nedrept, căci datorăm mult acestei epoci“ – spune Lacaton. E un discurs care exclude orice reproş legat de estetica discutabilă a acestor blocuri – de parcă învelişul exterior n-ar defini, şi el, calitatea locuirii...
În Occident, contextul e oarecum diferit faţă de România. Aşa-zisele „blocuri socialiste“ din Franţa şi din Germania (de Vest, dar mai ales de Est) sînt deţinute, cel mai adesea, de stat. Unele dintre cele construite în fosta RDG au devenit modele pentru blocurile din România. Doar că apartamentele de la noi au devenit – altfel decît în Occident – proprietate privată. Iar blocurile nu vor fi demolate prea curînd. Ele sînt cel mult „modernizate prin termoizolare“. Pe de altă parte, în Franţa, ca şi în Germania, casele valoroase – inclusiv cele „moderne“ – sînt protejate de legi ale patrimoniului şi nimeni – nici măcar proprietarul – nu are voie să le demoleze. Aşa că încrîncenarea cu care această arhitectă apără blocurile din anii ’70 poate părea, la Bucureşti, de-a dreptul ridicolă.
Altminteri, Lacaton nu agreează termenul de „locuinţe sociale“, căci acesta ar implica, pe lîngă grupul-ţintă, şi calitatea spaţiului destinat locuirii. Or, Lacaton nu acceptă ideea că bugetul restrîns e un motiv să construieşti prost. „Nu există nici un motiv ca un spaţiu de bună calitate să coste mult.“ Parcă văd deja cum răsar blocuri „glamouroase“ şi ieftine, în locul vechilor cartiere muncitoreşti. Restul e demagogie. Sau PR.
