„Vînzarea etnicilor germani – o epopee a exodului“ – interviu cu regizorul Răzvan GEORGESCU

În timpul Războiului Rece, România a vîndut Germaniei de Vest peste 250.000 de etnici germani. Exodul a fost negociat de mai multe părţi, pe plan oficial, dar şi pe filieră secretă, iar documentarul Paşaport de Germania arată felul în care erau hotărîte destinele celor plecaţi.

Cînd a început exportul populaţiei germane din România către RFG?

Povestea e lungă, iar filmul încearcă, în 90 de minute, să afle motivele care au dus la dispariţia unei culturi şi unei tradiţii germane, vechi de peste opt secole, de pe teritoriul României, practic într-o frîntură de secundă istorică, în numai 22 de ani. În 1939, trăiau peste 800.000 de germani în România. În 1965, mai existau în ţară aproape 350.000 de germani. Astăzi mai sînt în jur de 38.000. Din rîndurile acestei comunităţi, risipite între timp – şvabii din Banat şi saşii din Transilvania –, au ieşit, în ultimii cinci ani, doi laureaţi ai premiului Nobel şi un preşedinte al României.

Episodul vînzării, respectiv al cumpărării germanilor din România, nu reprezintă decît punctul culminant al unui proces mult mai îndelungat de eroziune a încrederii germanilor într-un viitor bun în această ţară. Dacă privim cu luciditate acest fenomen, sînt convins că putem învăţa cîte ceva şi despre noi. Faptul că emigrarea cea mai masivă a germanilor s-a petrecut contra cost, fără chitanţe, în urma unui acord secret şi în plină perioadă de Război Rece (între anii 1968 şi 1989), cînd Europa era secţionată de o impenetrabilă Cortină de Fier, este o curiozitate unică a istoriei.

Aţi fost direct implicat în fenomenul exodului; cum aţi simţit dispariţia prietenilor şi a cunoştinţelor?

Am făcut acest film din două motive: dintotdeauna m-au interesat acele momente în care tu, ca individ, pierzi aparent controlul asupra situaţiei, cînd pare că nu mai eşti stăpîn pe destinul tău, cînd rişti să devii doar un pion într-un joc ale cărui reguli se stabilesc peste capul tău, dincolo de voinţa şi posibilitatea ta de a le influenţa. Ce faci? După ce reguli te ghidezi? Aşa s-a întîmplat în cazul Decreţeilor, film pe care l-am produs şi realizat împreună cu Florin Iepan, despre politicul care dădea buzna în viaţa ta intimă, obligîndu-te să faci cel puţin patru copii, şi care îţi interzicea contracepţia şi avortul.

La fel s-a întîmplat în cazul filmului Testimonial, în care o forţă mai presus de tine – boala sau perspectiva morţii iminente – îţi impune anumite decizii, aparent fără drept de apel. Sau este posibil ca această confruntare să ducă la o exarcerbare a creativităţii? Cum reacţionezi? Cum te salvezi?

Aşa a fost şi în cazul Paşaportului de Germania, cînd un sistem diabolic îţi interzicea să călătoreşti, să decizi asupra locului în care vrei să trăieşti şi care făcea din tine un ostatic sau o marfă. Poţi să îţi controlezi soarta, într-un mediu care te controlează?

Într-un fel, aceste trei filme reprezintă trei ipostaze ale aceleiaşi dileme, în trei momente ale vieţii: la început, la sfîrşit şi pe parcurs.

Al doilea motiv pentru care am dorit să fac acest film a fost dorinţa de a înţelege ceea ce s-a întîmplat în tinereţea mea petrecută în multiculturalul Banat şi cosmopolita Timişoara. Ca elev român la Liceul german „Nikolaus Lenau“, eram reprezentant al majorităţii populaţiei, dar, în acelaşi timp, şi un minoritar în mijlocul minorităţii germane. Am fost, într-un fel, beneficiarul politicii comuniste care a permis şcoli cu predare în limba germană. România a fost unica ţară comunistă din Estul Europei care nu şi-a expulzat germanii după Război şi care a permis şcoli, teatre şi presă în limba germană. Un lucru care i-a ajutat enorm pe etnicii germani să se integreze mai tîrziu, fără probleme, în Vest. Iar eu, trăind printre ei, am devenit martorul pe tuşă al emigrării tuturor – dar absolut tuturor! – colegilor, prietenilor mei. Inclusiv a celei care avea să îmi devină soţie, pe care aveam să o urmez în Germania şi datorită căreia am ajuns şi eu, românul neîntrebat şi neprevenit, precum toţi ceilalţi, pe listele negociatorului Dr. Hüsch.

Plăţile „la negru“

Preţul „de persoană“ se negocia la mai multe nivele; cum se stabileau criteriile după care se părăsea ţara?

Pe parcursul anilor, între negociatorii germani şi cei români s-au stabilit cîteva criterii de evaluare a „preţului“ unui om. Acesta depindea de calificarea persoanei. Deoarece negociatorii cădeau foarte greu de acord asupra echivalării pregătirii profesionale a oamenilor (era performanţa unui tehnician român comparabilă cu cea a unui tehnician german, sau trebuia acesta încadrat în altă categorie, mai „ieftină“?) iar întîlnirile lor se întindeau pînă tîrziu, terminîndu-se adesea cu ceartă şi vociferări virulente, s-a căzut de acord, în cele din urmă, asupra unui preţ mediu şi unic pe cap de german din România, indiferent de pregătirea profesională. Acesta a tot crescut de-a lungul anilor, ajungîndu-se în final la o sumă între 8000 şi 11.000 de mărci. Dar pe lîngă aceste sume „oficiale“, au mai existat plăţile „la negru“, din buzunarul nemţilor dornici de plecare, sau plăţi efectuate unor intermediari care lucrau, la rîndul lor, cu Miliţia sau cu Securitatea.

După declasificarea dosarelor, aţi reuşit să luaţi legătura cu oficialii din Vest amestecaţi în afacere?

Primul pas în analiza istorică a fenomenului plecării nemţilor din România a fost publicarea monografiei despre Acţiunea Recuperarea de către un grup de cercetători de la CNSAS, în 2011: Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989) de Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu şi Laura Stancu. Doar după această apariţie editorială a fost posibilă desecretizarea unor documente în Germania şi abordarea protagoniştilor principali ai acestui „acord confidenţial“. O discuţie cu fostul cancelar Helmut Kohl şi cu negociatorul secret Dr. Heinz Günther Hüsch ne-a înlesnit accesul la protagoniştii germani.

Oficialităţile române au fost uşor de abordat?

Din păcate, foşti miniştri de externe şi ambasadori ai României la Bonn au declinat invitaţia noastră de a participa la acest documentar. Lista refuzurilor din partea unor protagonişti – atît germani, cît şi români – pe care le-am încasat este foarte lungă şi o depăşeşte cu mult pe cea a celor care au acceptat şi care apar, în cele din urmă, în film. În mod ciudat, cel mai greu a fost să găsim pe cineva dispus să vorbească despre cum a plătit la negru pentru un paşaport de Germania. Cred că aici mai planează un sentiment de vinovăţie şi teama sancţiunii comunităţii lor. Plătind „la negru“, ei luau locul altcuiva de pe listă, în condiţiile în care contingentul plecărilor era limitat la 11.000 de persoane pe an.

Cine sînt personajele şi cum le-aţi găsit?

Filmul se desfăşoară pe trei planuri care se întretaie. Pe de o parte, este planul „politicii mari“, al cancelarilor, preşedinţilor şi miniştrilor care supervizau şi avizau acţiunea din umbră, niciodată la vedere – este vorba aici de lumea unui Helmut Kohl, Helmut Schmidt, Willy Brandt, a lui Nicolae Ceauşescu, dar şi a miniştrilor germani de interne şi externe Hans Dietrich Genscher, Klaus Kinkel. Pe de altă parte, este filonul narativ al negociatorilor secreţi, a celor care, direct şi în taină, se tocmeau pe baza listelor, cu cei plecaţi din România, asupra preţurilor germanilor de aici. Este lumea avocatului Dr. Heinz Günther Hüsch, unic negociator al părţii germane, timp de 22 de ani, sub patru cancelari şi nouă guverne federale, şi a omologilor săi români, mai numeroşi în decursul timpului. Doar unul dintre aceştia a fost de acord să apară în film, dl Stelian Octavian Andronic. Gîndiţi-vă că aceşti doi oameni au avut „la mînă“ destinele a peste 240.000 de oameni. Nu era vorba doar de liste cu nume şi preţurile aferente, ei negociau destine.

Însă planul care pe mine m-a interesat cel mai mult a fost cel al oamenilor care au făcut obiectul acestei tranzacţii, planul poveştilor personale ale cîtorva germani care şi-au părăsit „patria“, cum o numesc ei, în continuare. Neputînd să însoţesc filmic decît un număr limitat de persoane – în cele din urmă au fost cinci –, a fost deosebit de important ca poveştile lor să cuprindă cît mai multe elemente din această vastă epopee a exodului. Astfel, în biografia lui Hartwig Ochsenfeld, traducător din Timişoara stabilit la Frankfurt am Main, se comprimă atît universul claustrofobic al vieţii în comunitatea şvăbească din Banat, dar şi trecutul nazist al comunităţilor germane, povestea dezproprietăririi germanilor din România anului 1945, deportarea lor în Uniunea Sovietică începînd cu ianuarie 1945. El însuşi s-a născut într-un lagăr, în estul Ucrainei. Dl Ochsenfeld este, totodată, unicul protagonist care, cu vervă şi umor, descrie şi mirajul pieţei de consum din Germania anilor ’70 şi importanţa acestui factor în decizia de a părăsi ţara strămoşilor lor.

În biografia scriitorului Johann Lippet se condensează povestea deportărilor în Uniunea Sovietică, dar şi capitolul urmăririi, de către Securitate, a scriitorilor de limbă germană din România anilor ’80 (Johann Lippet este membru fondator al Aktionsgruppe Banat). Povestea lui Hansi Schmidt, vestitul handbalist din Banat care a făcut o carieră fulminantă la naţionala României şi în Germania, cuprinde şi istoria deportărilor şvabilor din Banat în cîmpia Bărăganului. Hansi Schmidt constituie şi un precedent: deşi a rămas în Germania după un turneu de handbal, statul german a plătit totuşi retroactiv, şi pentru el, statului român o sumă considerabilă de bani şi a livrat un cabinet stomatologic. După „cazul“ Hansi Schmidt, Germania a plătit pentru toţi germanii din România.

Speranţa mea este ca din toate aceste elemente de puzzle, din aceste filoane narative să iasă o frescă cît de cît fidelă a ceea ce a constituit cel mai amplu transfer de populaţie, în timpul Războiului Rece, şi o traumă colectivă pentru comunităţile germanilor din România.

Ce a însemnat, de fapt, acest troc?

Emigrarea în masă a populaţiei de etnie germană a lăsat în urmă o durere fantomă, ca la o amputaţie. Este adevărat că durerea se resimte mai acut în Transilvania şi în Banat, unde nemţii erau vecinii noştri de secole, iar interacţiunea cu ei – o normalitate, spre deosebire de Muntenia sau Moldova, unde germanii erau mai degrabă o prezenţă exotică.

Eu cred că prezenţa germanilor sau măcar spiritul lor în anumite regiuni din România se resimte şi astăzi. Ei sînt printre noi, chiar şi prin absenţă. Liceele de limbă germană continuă să existe, fiind asaltate de elevi români. La Sibiu sau la Timişoara, românii continuă serbările germanilor, păstrează portul lor sau învaţă cîntecele şi dansurile lor. Este un lucru formidabil care se întîmplă firesc. Nici un Institut Goethe nu ar reuşi această performanţă, oricît s-ar strădui.

Cum aţi obţinut finanţarea?

Subiectul filmului s-a pretat, de la bun început, la o coproducţie româno-germană. Din fericire, acest lucru s-a întîmplat foarte repede. Pe partea română, filmul a fost coordonat şi produs de Hi Film şi HBO Europe, cu participarea TVR, la care s-a adăugat sprijinul programului Media al Uniunii Europene, al fondului cinematografic al landului Hessa şi al unor televiziuni germane, precum MDR, RBB, ARD, HR.

Colaborarea cu echipa de la Hi Film, dar şi cu Alexandru Solomon, care este nu numai un producător versat, dar şi un foarte inspirat regizor, a fost una din cele mai bune experienţe din cariera mea. Partea germană a funcţionat şi ea bine. Dar fără implicarea peste măsură de substanţială a companiei Hi Film, acest proiect nu ar fi putut fi realizat într-un timp atît de scurt, adică în doi ani şi jumătate.

Ce v-a dus către Sighişoara?

Pe platoul Breite de deasupra Sighişoarei se află cei mai bătrîni stejari din Ardeal. Unii au peste 800 de ani. Este un loc cu o energie magică. Au fost plantaţi de primii colonişti germani în secolul al XII-lea şi îngrijiţi de urmaşii lor. Pentru saşii din Sighişoara aceşti stejari fac parte din familiile lor, iar fiecare familie avea stejarul ei. Sînt unicii martori „în viaţă“ ai prezenţei saşilor în România, timp de mai bine de opt secole. Sînt, totodată, „membrii familiei“ care nu au putut fi dezrădăcinaţi şi strămutaţi. Copacii au rămas aici şi au supravieţuit tuturor vicisitudinilor istoriei, hoardelor de cotropitori, politicii de agricultură intensivă din timpul lui Ceauşescu, dar şi tentativelor de a construi, pe acest platou, vestitul şi, din fericire, eşuatul proiect „Dracula-Land“. Ei sînt martori tăcuţi, conserve de timp şi istorie. 

a consemnat Roxana CĂLINESCU