Viitorul de ieri

În octombrie 1962 avea loc la Deutsches Theater Berlin premiera spectacolului Die Sorgen und die Macht („Grijile şi puterea“), după o piesă de Peter Hacks. Convins că trăieşte în Germania postrevoluţionară, Hacks a descris o societate care se luptă pentru a depăşi contradicţiile şi absurdităţile politice. Pe fondul agitaţiilor din două întreprinderi (şi-a unei imposibile poveşti de dragoste dintre un muncitor de la cocserie şi-o angajată a sticlăriei), dramaturgul argumentează că interesul colectiv e mai presus decît interesele individuale. Cu toate că drama în sine ar fi putut servi ideologiei de atunci, spectacolul a fost pînă la urmă interzis de cenzură la presiunea partidului, pentru că în replicile personajelor apăreau critici şi ironii la adresa societăţii socialiste. Peter Hacks era în 1963, cînd spectacolul a fost interzis, cel mai jucat dramaturg din RDG, un scriitor şi eseist publicat şi apreciat de ambele părţi ale Zidului. După 1990 i s-a reproşat conformismul, a fost criticat pentru convingerile sale comuniste şi a căzut în dizgraţie. Biografii mai recente vorbesc însă despre un marxist-anarhist, despre un intelectual comunist profund nemulţumit de regimul din RDG, despre un critic al totalitarismelor de dreapta şi de stînga.

Teatrul German din Berlin încearcă acum o reabilitare a lui Peter Hacks printr-o nouă montare a piesei Die Sorgen und die Macht. De fapt, e o farsă în chip de elogiu: drama vorbea iniţial despre speranţele de pe vremea cînd se construia societatea socialistă multilateral dezvoltată de către nişte oameni care începeau să cam presimtă că s-a terminat cu utopiile – inclusiv cu marxismul. E vorba despre vise într-o societate ambiguă, de angajament într-o lume nesigură. Regizorii Tom Kühnel şi Jürgen Kuttner transformă acum piesa într-un spectacol despre sfîrşitul lumii. Viitorul de ieri seamănă izbitor cu prezentul. Anti-utopia de atunci e un fel de critică a societăţii de acum. Pentru că nu despre eşecul socialismului din RDG e vorba în spectacolul de la Deutsches Theater, ci despre aberaţiile capitalismului şi absurditatea democraţiei. De fapt, e vorba despre imposibila adaptare la prezent. Nemulţumirile de acum nu ar fi diferite de nemulţumirile celor care ar fi trebuit să ne construiască, nouă, o societate mai bună – pare să fie mesajul. Diferenţa (sugerată de montare) e că atunci măcar exista o promisiune. În Die Zeit – care consacră o cronică elogioasă spectacolului – apare chiar o remarcă pe cît de haioasă, pe atît de la obiect, despre cît de bine rimează („chiar şi azi“ – subliniază autorul) „utilaje“ cu „devastate“. 

Cărbunarilor şi sticlăreselor li s-au adăugat în spectacolul de acum fel de fel de meseriaşi noi, cu denumiri anglofone. Ei ar reprezenta societatea de tranziţie: de la ceea ce a fost Germania în 1958, cînd a fost scrisă piesa, trecînd prin cea de azi – tot de tranziţie, cum spuneam – spre cea de mîine, despre care nu ştim cum o să arate. În teatrul german postbelic există o tendinţă pe care specialiştii o numesc „tragi-comedia recunoaşterii“. E vorba de acele spectacole în care mai ales esticii se regăsesc în acţiune, se identifică cu personajele, pentru că recunosc în ceea ce se petrece pe scenă contexte similare celor trăite sub comunism. Cei născuţi şi crescuţi cu „Internaţionala socialistă“ reacţionează emoţional. Tresar dacă li se arată fragmente din viaţa anterioară şi aproape că le este ruşine că-şi amintesc versurile şi melodia. De cînd cu ostalgia, a devenit aproape un loc comun pentru regizorii de la Berlin să-şi provoace publicul gîdilîndu-i sensibilitatea atît de specifică şi de specială, cu nuieluşa trecutului comunist. În Die Sorgen der Macht, acest joc e dus la extrem: cînd, la un moment dat, răsună „Internaţionala“, nici nu ştii dacă trebuie să rîzi sau să plîngi, dacă e pe bune sau e o farsă, dacă trebuie să te ridici în picioare sau să te ascunzi. 

Într-un moment în care Germania celebrează 20 de ani de la Reunificare, e, evident, nepotrivit să pui la îndoială „coeziunea socială“, „solidaritatea“, „unitatea“, „istoria comună“, „democraţia“, „prosperitatea“ şi alte asemenea. Însă pentru un teatru naţional – mai ales pentru un teatru naţional – e o datorie să răspundă neliniştilor cetăţii. Deutsches Theater o face exemplar cu acest spectacol.