Văduva veselă după Andrei Șerban
Surprinzătoare această Văduva veselă în chip de superproducție, adaptată logicii de discurs și care aduce în scenă, adesea ironic, ingredientele atît de îndrăgite de fanii ei de toate vîrstele. În accepția comună, superproducțiile, comercialul prin excelență, compensează prin spectaculos – grandiosul de mucava, strălucirea vedetelor – vulgarizarea subiectului. Dincolo de durata montării reprezentației noastre, peste patru ore, nu întotdeauna justificată, se poate vorbi de o răsturnare a ecuației. Umorul e implicit, expus în contratimp. Mijloacele de atracție de acolo sînt preluate în contrapunct cu derizoriul actualității curente. Plastică și funcțională, scenografia semnată de Anka Lupeș asigură cadrul frumos luminat ca un Night Club; scena – o poartă în verde venin – dezvăluie pasarele pentru îndrăgostiți și unele pentru confruntările la baionetă între pretendenții înfierbîntați. Avînd în centru module amplasate pe turnantă (care configurează spații de joc), coregrafia (semnată de Andreea Gavriliu) aduce ritm și culoare adaptării după opereta lui Lehar în descendența concepției regizorale.
Premiera cu Văduva veselă din 1905 a operetei lui Franz Lehar după libretul original de Viktor Leon și Leo Stein a rămas de-a lungul timpului cea mai seducătoare și populară creație muzicală, și invită la interpretarea creatoare și pe cît posibil fidelă partiturii. Pe de altă parte, libretul e susceptibil oricăror prelucrări și chiar acesta, inspirat de o lucrare mai veche, a fost urmat apoi în teatru și film de nenumărate prelucrări, contestate sau nu, care au avut însă ca dominantă creația de valoare. Andrei Șerban, în buna manieră care l-a consacrat, dă cu tifla prejudecăților habotnice, sloganelor de tipul political correctness, vide de conținut, ce nu o dată, pare-se, l-au hărțuit și l-au cenzurat.
„Controversat“ – sintagmă atașată regizorului Andrei Șerban de cîte ori producțiile sale forțează limitele unui gen sau obișnuințele receptării – a ajuns cumva un automatism. Marile modele sînt deja presupuse. Tradiția adusă în prim-plan.
Partitura celebrei operete a lui Franz Lehar e preluată într-o măsură ca pretext pentru un spectacol de autor, cu varii trimiteri spre problematica epocii actuale. Reprezentația se vrea și o oglindă în măsura în care luminează ceea ce mijloacele de comunicare, contactul nostru cu o realitate mijlocită de condiționări ne-a făcut să ignorăm propriile resorturi. Construcție încă în lucru, dată fiind amploarea acestei coproducții cu Opera Națională Română Iași, avînd distribuții distincte și chiar doi dirijori, întreprinderea definește un pariu nemaiîntîlnit încă pe scenele noastre. Cît privește colaborarea regizorului cu instituția de spectacol din capitala moldavă, aceasta e una de calibrul montărilor sale la TNB după 1990, de la „Bulandra“, teatrele din Cluj și Sibiu, recent pe scena Teatrului Odeon. Cu ceva timp în urmă am văzut la Iași, prezentate succesiv, premiere-eveniment care au condus, printre altele, la reabilitarea corpului de balet aflat în suferință, acum unul recunoscut. Insulele galante și Troienele marchează o dată în istoria operei române prin fericita orchestrare a concepției cu interpreți de clasă și un manager excepțional – Beatrice Rancea, actualul director interimar al ONRB.
Am preferat postura de spectator care nu părăsește sala la vreuna din pauze, fie și din curiozitate profesională, răsplătită de superbul final cinematografic al speranței deznădăjduite. Scenă antologică în traversarea platformei sub ninsoarea imaculată spre a dispărea ca niște umbre în fundal, care lasă în mijlocul scenei un personaj dezorientat și îndeamnă publicul să nu aplaude înainte de a se fi tras cortina. Acest apel la meditație mi s-a părut că dă cheia reprezentației, teatru în teatru, convenție reînnodînd viclenia istoriei cu ironia, abjecțiile, înălțările de o clipă și prăbușirea iluziilor în neant. Un licăr de speranță într-o tăcere atotcuprinzătoare.
Șerban ne avertizează, chiar înainte de ridicarea cortinei, gest abia întrezărit, deși străin de un clin d’œil complice: ceea ce vom vedea va fi indigest pentru unii, scandalos pentru aceia ce se așteptau la floricele și motive din alte vremuri. Din fosa întunecată, găzduind orchestra ascunsă în subteran, apare ca într-o secvență de film mut, pentru cîteva clipe doar, capul dirijorului (la pupitru, Ciprian Teodorașcu). Simbol inaugural. Muzica se înalță și tinde să ne înalțe cu sine.
Preponderent prozastic, actul întîi este mai degrabă expozitiv, avînd în centru retorica Ambasadorului Zetta (Ioan Cherata, Opera Română Craiova), flancat de securiștii de serviciu, cel care pune la cale planul salvarii Patriei pe lîngă, omagiu al spiritului caragialean, propriile probleme matrimoniale. Sîntem în Moldrosovia, țară incertă, imaginară, lesne de recunoscut, unde totul e posibil, iar ordinul vine de la Rege urmînd parcă fiece mișcare din portretele etalate pe toți pereții, un lucru bine făcut. Frumoasă introducere într-un absurd strecurat pe ușa din dos, în banalizatul cotidian fantastic, consunînd cu realitatea noastră cea de toate zilele.
Lăudabilă intenția adaptării create de Daniela Dima și Andrei Șerban, după libretul original al lui Viktor Leon și Leo Stein, cu dialoguri inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu. Trimiterile la situații sau personaje cunoscute amplifică prin acumulare ipostaza de spectacol-manifest. Prințul Danilo Danillovici e admirabil interpretat de Adrian Mărcan de la Opera Brașov: voce, prezență scenică, reușește să-și umanizeze personajul. Miliardara Hanna Galvary e Amelia Antoniu de la Teatrul de Operetă „Ion Dacian“: agreabilă, neobosită într-un rol cu multe dificultăți. În jurul căreia roiește o mulțime pestriță care concurează pentru mîna frumoasei Văduve. Excelent Ștefan van Korch în Camille de Jolidon, personaj de culoare, interpretat cu vervă, inteligență și simțul nuanțelor. Relevabile Corul și Baletul ONRI, de un nivel remarcabil, mai puțin ideea introducerii lavalierelor, străină spiritului operei.
În literatura modernă, marele exilat Witold Gombrowicz, de pildă, a sfărîmat idolii cetății, vai, ai mîndriei de a fi polonez, similară vreunui sentiment paraguayan de a fi, fără ca țara sa de origine, parodiată pînă la paroxism, să-și piardă cumpătul, nici vreo fărîmă din prestigiosu-i destin. Imaginarul în reprezentările lui înalte a fost întotdeauna cu un pas înaintea realității. Reproșurile criticii vizează aici excesele unei reprezentații de teatru muzical, iar nu sloganurile devenite loc comun al unei mentalități blocate în prezumții prăfuite.
În Caietul-program, Andrei Șerban scria: „Montez acum Văduva veselă pentru a treia oară. La diferite vîrste, viziunea mea asupra ei s-a schimbat. Prima întîlnire a fost în 1984 la Welsh National Opera din Cardiff, în Țara Galilor, unde îmi făcusem debutul în operă cu Oneghin și I Puritani. Știam că unul dintre idolii mei, Ingmar Bergman, își dorise toată viața să pună în scenă Văduva veselă, pe care o considera o lucrare la fel de miraculoasă ca o melodie de Shakespeare (în rolul Hanna Galvary o vedea pe Barbra Streisand, dar dorința lui nu s-a concretizat niciodată). Ascultînd-o iar și iar, am fost mișcat de frumusețea aproape senzuală a melodiilor, iar ca inspirație vizuală am fost influențat de filmele lui Stroheim și Lubitsch, care și azi mi se par îndrăznețe în descrierea unei lumi corupte, decadente și dezorientate, în contrast cu forța afirmativă a dragostei.“
Proiect relevant oricărui demers ce, tinzînd să se distanțeze de convenționalismul reprezentărilor unui gen ale cărui rigori se cer totuși respectate, indiferent de motivațiile prezentului, va fi completat de un citat din Franz Lehar: „Definirea domeniilor muzicale și trasarea frontierelor dintre ele este treaba muzicologilor și a criticilor. Pentru mine, care creez liber, totul este teatru liric; opera, opereta, comedia muzicală, sing-spiel, pe scurt tot ce presupune să joci și să cînți. Cînd ești atins în inimă, cînd simți durere sau bucurie ca și în viață, atunci și numai atunci știi ce trebuie să comunice fiecare notă.“
Ceva din ceea ce și-a propus Andrei Șerban, prefațat de aceste rînduri, vine să sublinieze că, dincolo de caricatură și parodie, dincolo de locurile comune fără sfîrșit, dincolo de parafrază și paradox, se află întotdeauna un mister care le (și ne) înglobează, fiorul unui tărîm pierdut sau nedescoperit încă.
În total contrast cu platitudinea existenței curente, a timpului care-și devorează copiii.
Valentin Dumitrescu este critic de teatru.
