„Unde te-ai duce, întîlneşti dans contemporan. Ceea ce e bine!“ - interviu cu Vava ŞTEFĂNESCU

Un (nou) început pentru Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB). Coregrafa şi dansatoarea Vava Ştefănescu este noul manager al singurei instituţii publice din România care se ocupă cu promovarea dansului contemporan. La zece ani de la înfiinţare, un look back şi cîteva proiecţii de viitor.

Sînteţi dansator şi coregraf. Dar aţi devenit şi manager cultural: la Multi-Art Dans, apoi la Centrul Naţional al Dansului. Ce presupune munca de director al acestei instituţii?

Mai întîi, presupune o atenţie mărită la toate detaliile. Pentru mine, înseamnă să corelezi sursele şi resursele instituţiei cu necesităţile, preocupările artistice şi culturale ale artiştilor, cu tendinţele pieţelor culturale, cu tendinţele de consum cultural. Calitatea atenţiei este cu atît mai importantă cînd lucrezi pentru o instituţie nouă, care este unică între instituţiile dedicate artelor spectacolului, din subordinea Ministerului Culturii. O instituţie care nu are tradiţia unui teatru naţional, cu o sută de ani de istorie în spate; Centrul Naţional al Dansului împlineşte anul acesta zece ani de la înfiinţare. E cu atît mai interesant pentru un manager cultural să aibă ocazia să construiască şi să transforme gîndirea instituţională tradiţională despre managementul instituţiilor de cultură, făcînd continuu un proces de adecvare la timpurile noastre europene şi, de ce nu, mondiale. Dimensiunea pe care o văd importantă aici este că instituţia trebuie să ştie la ce întrebări să răspundă şi să lucreze pentru artişti şi public, şi nu invers.

Mai aveţi timp şi pentru propriile proiecte artistice?  

E dificil, dar nu imposibil. Iar în toamna aceasta am avut poate cel mai bogat sezon din ultimii ani. Trei dintre lucrările mele au fost prezentate în festivaluri internaţionale sau naţionale (Swing – o producţie Teatrul Naţional Cluj, 2013, a fost prezent în Întîlnirile Internaţionale de la Cluj, After All – o producţie Colectiv A/Festivalul Temps d’Images, 2011, a fost prezentat la Budapesta în L1 Festival, la Bucureşti în Festivalul E-motional, şi o să fie prezent la Festivalul Eurothalia la Timişoara, în noiembrie, iar Cvartet pentru o lavalieră a fost prezentat în Festivalul Confrontations la Lublin, Polonia). Asta fără să mai vorbim de spectacole la care am colaborat în calitate de coregraf: Viaţa e mai frumoasă după ce mori, de Mihai Măniuţiu, o producţie a Teatrului din Odorheiul Secuiesc, sau Muzicanţii din Bremen, în regia lui Attila Vizauer, o producţie a Teatrului Ţăndărică – vor fi prezente în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. Dar acestea sînt producţii anterioare. Despre proiecte artistice personale noi… încă nu mă pot gîndi, deşi am mai multe idei.  

Centrul Naţional al Dansului e una dintre puţinele instituţii care a apărut la cererea şi din iniţiativa artiştilor. Au existat cîteva dezbateri publice în care s-a văzut foarte clar solidaritatea, consensul în jurul acestui proiect. Se mai păstrează această solidaritate?  

Nu ştiu; cred că starea generală este alta acum, contextul social este cu totul altul şi pune artiştilor alte probleme. Impresia generală este de disoluţie şi fragmentare, mai puţin de solidaritate. Ne-am maturizat cu toţii, iar maturizarea a adus cu ea şi o benefică stare de profesionalizare. Am trecut, cumva, de la „improvizaţie“ şi acţiuni pompieristice la formele profesionale „normale“, mereu susceptibile de a fi îmbunătăţite, dar care sînt actualmente „revendicate“ de artişti. 

E aşa cum zicea cîntecul: „Noi în anii 2000, cînd nu vom mai fi copii“… Nu mai sîntem copii, chiar şi tinerii sînt mai maturi decît eram noi la vîrsta lor, însă ce a rămas constant şi aproape neschimbat este starea de precaritate în care se dezvoltă dansul contemporan şi atitudinea actuală asupra acestui domeniu artistic, care, în continuare, frizează ignoranţa şi neatenţia.  

Cum vă explicaţi această relaţie solidară într-un mediu foarte competitiv?

Competiţia a devenit un fenomen real în ultimii ani. Publicul s-a maturizat şi el, este o cerere crescîndă pentru dans contemporan în ultima vreme, dar publicul nu ştie (şi nici nu ar trebui să ştie) despre condiţiile în care este încă produs dansul contemporan. Se cere, pe bună dreptate, calitate, dar această calitate are de multe ori o valoare dublă: puterea artistică şi resursele de producţie…  

Care e situaţia Centrului Naţional al Dansului acum, la începutul mandatului de manager? Care sînt resursele de care dispuneţi şi ce vă lipseşte?

Încă lipseşte un spaţiu al Centrului Naţional al Dansului, pentru a putea răspunde corect şi coerent misiunii sale. Relaţia cu autoritatea centrală, Ministerul Culturii, în subordinea căruia sîntem, s-a îmbunătăţit vizibil. Pare că se doreşte acelaşi lucru, şi doar e vorba de o ajustare de „procedură“. Sper să nu fi fost doar un an norocos, cu efecte pozitive de circumstanţă.  

Ce este „Planul Marshall pentru dans“?

Eu cred în „parteneriat“, în sensul cel mai exact al cuvîntului, în sensul unei construcţii împreună. Nu cred că, în situaţia noastră, putem susţine acest serviciu public, fără adevăraţi parteneri, care vor să construiască în acelaşi sens. Cred că acest serviciu public într-o oarecare măsură este preluat de alte instituţii de stat sau private. Centrul Naţional al Dansului este gata să sprijine acele iniţiative, la nivel naţional, care susţin producţia, difuzarea, formarea şi documentarea în domeniul dansului contemporan.  

Cum se construieşte o stagiune la Centrul Naţional al Dansului?

Tocmai am lansat un apel către artişti, în care îi rugăm să ne trimită, pînă în decembrie, idei, preocupări, proiecte, în urma cărora să putem configura programul pentru anul viitor. Eu încerc să ies din logica unei stagiuni aşa cum se înţelege termenul pentru majoritatea teatrelor. Pot să îi spun, în cel mai bun caz, stagiune de evenimente, dar nu este potrivit termenul de „stagiune“, pentru că noi nu sîntem un teatru de repertoriu, deşi prezentăm aceeaşi producţie de mai multe ori în decursul unui an teatral.  

Care este locul dansului contemporan pe scena artistică din România?

Cred că în ultimii ani, în ciuda scăderii surselor de finanţare, dansul a căpătat un loc aparte şi este prezent cam pe toate „scenele“, fie că vorbim de teatru, de arte vizuale, experiment, spaţiu public, stradă, scene mari, scene underground… Oriunde te-ai duce, întîlneşti dans contemporan. Ceea ce e bine!

Misiunea principală a Centrului Naţional al Dansului este să promoveze producţii ale companiilor şi dansatorilor. Îşi poate atinge această misiune?

Eu cred că reuşim; mai ales dacă nu rămînem singurii care fac asta, şi găsim partenerii care doresc să promoveze acest domeniu.  

În ce măsură reuşeşte CNDB să atragă publicul larg?

Cred că am răspuns mai devreme la această întrebare; nu este doar simbolic premiul pe care l-a primit CNDB încă pe vremea cînd avea spaţiul în clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti: premiul „pentru dezvoltarea unui public specializat“. Eu cred că publicul CNDB este specializat şi foarte atent la ceea ce prezintă CNDB, dar există şi un public larg, care este dornic să vadă şi să participe la formele artistice actuale pe care dansul contemporan le propune. Este o formă foarte vie a artei contemporane, care invită la o altă formă „divertismentală“, proprie timpului în care cu toţii trăim.  

a consemnat Matei MARTIN 

Foto: A. Usurelu