"Un spaţiu în care nimic nu e definitiv, nimic nu e categoric" - interviu cu Carmen GAVRILĂ
De aproape zece ani, ascultătorii Radio România s-au obişnuit deja cu vocea ei: Carmen Gavrilă este corespondent în Iran şi în statele arabe din Orientul Mijlociu. De la ea am aflat despre Primăvara arabă, despre ameninţarea nucleară iraniană, despre vălul islamic, despre şaria şi despre jihad. Cîteva dintre aceste cronici au fost acum adunate într-o carte – Revolta Orientului, care a apărut la Editura Polirom. Revolta Orientului nu trebuie citită neapărat ca o carte despre o zonă aflată într-un conflict perpetuu, ci şi ca o pledoarie pentru integrare multiculturală.
Cum de aţi fost atrasă tocmai de lumea arabă?
De fapt, iniţial, am fost atrasă de Iranul indo-european, care rămîne pentru mine un spaţiu absolut fascinant, mereu nou, apoi am descoperit spaţiul arab. Orientul Mijlociu mă atrage şi mă fascinează pentru că acolo totul pare relativ, nimic nu e definitiv, nimic nu e categoric enunţat şi, mai ales, este un spaţiu în care subiectivismul este rege, în care rămîne mereu loc de poveste, dincolo de toate durerile şi crizele politice şi conflictele. Acolo, dincolo de orice raţionament ori explicaţie, mereu rămîne cel puţin o necunoscută, iar asta mă fascinează.
În ultimii ani, am asistat la ceea ce se numeşte Primăvara arabă. O serie de revoluţii, mai mult sau mai puţin violente, care au dus la schimbarea liderilor politici în ţări precum Egipt, Libia, Algeria, dar şi Siria sau Yemen. În ce măsură sînt corelate aceste revolte?
Toate aceste ţări au în comun generaţii noi, cu elite noi, tinere, educate, care, cumva departe de ochii restului lumii, au evoluat şi au căpătat voce. În plus, tehnologiile de comunicare au devenit populare, la îndemîna aproape oricui, în regiune. Dar avem şi diferenţe mari, de la un caz la altul. Egiptul pare, cumva, cel mai aproape de formula „revoluţie“. Acolo, presiunea numărului mare de tineri fără perspective economice şi-a spus cuvîntul; la fel – frustrarea în faţa corupţiei endemice, iar aici s-au adăugat rapid cererile pentru democraţie. Cam acelaşi lucru e valabil pentru Tunisia. În Libia, situaţia e diferită. Acolo, presiunea economică nu era atît de puternică, în condiţiile în care Gaddafi pusese la punct un sistem de asigurări sociale şi medicale, învăţămînt gratuit, lucruri care ofereau măcar plasarea uşor peste nivelul de supravieţuire. Un alt lucru care lipsea în Libia era societatea civilă, ceva ce, de exemplu, Egiptul avea în era Mubarak. Dacă este să ne uităm la diviziunile profunde existente acum în Libia, la lipsa de putere reală a administraţiei centrale, la multitudinea de grupări înarmate care fac legea aşa cum vor, în zonele pe care le controlează, cazul libian a fost catalogat, nu de puţini, mai degrabă ca o lovitură de stat decît ca o revoluţie. În Yemen avem, de fapt, o revoluţie neterminată, un dictator îndepărtat de la putere, dar nu şi regimul său, plus complicaţia reprezentată de grupările Al Qaeda din sudul ţării, plus rivalitatea dintre confederaţiile de triburi. Nici în Bahrein, situaţia nu s-a lămurit; în continuare, avem o populaţie majoritar şiită, condusă de o minoritate sunită. În Siria, protestele iniţiale nu cereau îndepărtarea lui Bashar al-Assad, ci doar reforme economice. Acum, acolo e un război civil nu numai între forţele regimului Assad şi rebeli, ci şi între diversele facţiuni care se declară rebele, lupte care, deja, fac victime printre civili, potrivit surselor independente, iar în ultimele zile au izbucnit ciocniri între grupări islamiste şi kurzii sirieni.
Urmăriţi de ani buni actualitatea politică din ţările arabe. Cum e munca de reporter (femeie) în acest spaţiu cultural?
Nu e mai dificilă decît a unui bărbat. Uneori, e mai uşor pentru că ai acces la spaţiul privat mai lesne decît un bărbat. De exemplu, e mai simplu pentru mine să vorbesc cu femeile din zonele mai tradiţionaliste. Iar în ce priveşte comunicarea cu lideri fundamentalişti, nu au părut niciodată să mă respingă pentru că sînt femeie, ca dovadă interviurile cu lideri din Frăţia Musulmană, ori Hamas, ori ayatollahi iranieni. Pur şi simplu, pentru unii dintre ei, cred că nu sînt o femeie „adevărată“, deci nu au de ce să mă respingă aşa cum fac deseori cu jurnaliste locale.
Cel puţin pentru statele din imediata vecinătate a Mediteranei, există o atracţie europeană. Franţa şi Italia încearcă să atragă ţările din nordul Africii spre Europa. Poate exista o apropiere şi dincolo de mizele economice?
Apropierea nordului Africii de Europa este evidentă, mai ales influenţa Franţei, chiar şi acum, în era postcolonială, dacă e să luăm în considerare doar faptul că în aproape tot nordul Africii se vorbeşte franceza. Există o evidentă influenţă culturală europeană, inclusiv în Egipt. Interesant e că în multe din ţările din zonă, dincolo de reproşurile politice, SUA reprezintă un fel de simbol al progresului economic; în schimb, Europa este o sursă de cultură populară, de la mici obiceiuri cotidiene, la mîncăruri, parfumuri, produse cosmetice, haine ale unor designeri europeni faimoşi. Elitele culturale nord-africane merg spre Europa, iar restul celor din spaţiul arab merg cam jumătate spre SUA şi jumătate spre Europa. De cîţiva ani, politica SUA în regiune a atras o antipatie profundă a populaţiei; în schimb, Europa are o imagine ceva mai bună. Europa are acum ocazia să obţină o apropiere pe coordonate noi, care să facă uitată amintirea colonială. Sper numai să nu rateze ocazia.
În ultimii ani, am asistat, în Europa, la o creştere în amploare a islamofobiei. Un sondaj recent arată că, în Franţa, doar 22% au o părere bună despre islam. Cum se explică asta?
Este o reacţie cumva firească. În primul rînd, Europa a fost asaltată de un număr mare de imigranţi musulmani care au venit cu propriile obiceiuri şi cutume care contrastează uneori, puternic, cu valorile seculare europene. Islamul tradiţional, cu simboluri vestimentare foarte vizibile, se dovedeşte greu de digerat. Apoi, presiunea economică în Europa lovită de criză face ca nemulţumirea să se îndrepte spre imigranţii care „fură locurile de muncă“. Şi, nu în ultimul rînd, asocierea islamului cu terorismul – o asociere evident greşită, dar e greu de explicat asta unui cetăţean european care a asistat la atentatele de la Madrid sau Londra, ori a aflat de asasinarea de către un radical islamist a regizorului olandez Theo van Gogh.
Sînt islamul şi democraţia compatibile?
O întreagă şcoală de gîndire spune că da. În Iran, în zona politică liberală, a apărut prin anii ’90 formula „democraţie islamică“. Însuşi fostul preşedinte Khatami a scris despre asta. Între timp, am văzut cum s-a conturat în Europa, în zona academică, dar şi a diverselor ONG-uri şi asociaţii, ideea că islamul politic ar putea reprezenta un curent moderat care să deprindă exerciţiul democratic şi să convieţuiască cu alte forţe de culori ideologice diferite. Imediat după revoltele din 2011, islamul politic părea să fie cel mai bun răspuns într-o zonă în care trebuie să se împace democraţia cu sensibilităţile religioase. Dar, încă din 2012, în Egipt, islamul politic a început să îşi piardă din strălucire, din atracţie, în momentul cînd preşedintele Morsi şi partidul său, provenit din Frăţia Musulmană, nu au reuşit să comunice cu opoziţia, au preferat să conducă, nu să administreze, au dat impresia că se adresează strict egiptenilor care i-au votat, şi nu întregii populaţii. A urmat lovitura dată islamului politic în Turcia, unde protestatarii reclamă, şi acum, un amestesc tot mai puternic al religiei în administraţie şi legislaţie. La întrebarea dacă islamul şi democraţia sînt compatibile, încă e greu de dat un răspuns. Europa a răspuns deja de secole: religia trebuie separată de politică. Încă nu e clar dacă în Orient răspunsul va fi acelaşi. Interesant e că tocmai în Iran, unde avem cel mai clar exemplu de regim inspirat de religie, în cercuri mai liberale din centrele religioase se vorbeşte tot mai des despre faptul că amestecul religiei cu politica afectează religia şi că cele două ar trebui separate.
a consemnat Matei MARTIN
