"Un artist trebuie să se antreneze ca un sportiv de performanţă” - interviu cu Alexandru ANDRIEŞ " </i>
Am ajuns la Arhitectură dintr-o întîmplare care, din punctul meu de vedere, s-a dovedit benefică, deşi am crezut atunci că e o catastrofă. Eu am vrut să fac Arte Plastice. În clasa a XI-a am aflat că nişte desene de-ale mele făcute pe vremea cînd eram la grădiniţă au luat locul întîi la un concurs internaţional, ceea ce însemna o bursă pe viaţă la Şocala de Bele Arte din Paris, plătită de Organizaţia Naţiunilor Unite. Dar în locul meu a plecat băiatul unui ştab de la Partid din Braşov. Chestia asta m-a enervat groaznic şi, ca orice copil de 17 ani care n-are destulă minte, m-am supărat pe pensule şi pe culori şi am zis că eu nu mai pictez în ţara asta. Pentru că ştiam să desenez, am dat la Arhitectură. De ce să mă mai chinuiesc să învăţ altceva? În clipa în care am ajuns la Arhitectură mi-am dat seama că e ceva foarte frumos, despre care eu nu ştiam mare lucru. Acum, îmi pare mult mai bine că am făcut Arhitectura şi nu Pictura. În timp, mi-am dat seama că orice specializare într-o artă clasică " pictură, grafică, teatru, muzică " te face să fii mult mai orgolios şi mai întors către tine ca om, pentru că măcar tu trebuie să crezi în tine ca artist, altfel nu mai faci nimic. Pe undeva, e un "rău necesar”. Arhitectura te obligă însă să lucrezi cu oameni, pentru că, în primul rînd, nici un proiect nu poate fi făcut de unul singur. Trebuie să colaborezi cu inginerul de structuri, cu inginerul de instalaţii, cu specialiştii în detalii şi cei în decoraţii. Pe de altă parte, există întotdeauna cineva care ţi-a comandat proiectul. O singură dată în viaţă, dacă ai destui bani, îţi faci casa ta. În rest, lucrezi pentru alţii. Şi asta îţi mai domoleşte puţin orgoliul, te învaţă să fii mai uman. Şi eu cred că aveam nevoie de asta. Am avut norocul să nimeresc şi nişte oameni grozavi, cu care m-am potrivit: profesorii mei de atunci, care acum îmi sînt colegi şi prieteni. Am lucrat împreună la destul de multe proiecte. La fel, am avut şi eu studenţi cu care m-am împrietenit şi cu care am lucrat mai tîrziu la proiecte. E o meserie foarte frumoasă şi interesantă. Dincolo de partea de creaţie şi de faptul că poţi să influenţezi în bine vieţile oamenilor pentru care proiectezi diverse lucruri, de la cea mai măruntă casă pînă la lucruri la nivelul oraşului sau a teritoriului, arhitectura te învaţă să fii cu oamenii. Nu aşa, undeva într-un turn de fildeş, să te uiţi tu la furnicile alea amărîte de jos care nu ştiu ce-i marele artist. Şi asta mi se pare foarte frumos, să nu stai izolat ci să fii în mijlocul oamenilor. Probabil că de aici a venit şi interesul meu pentru mai multe subiecte. Fiind educat aşa de şcoala de arhitectură, şi apoi existînd Club A, care, înainte de 1989, era o oază de curaj şi de cultură de cea mai bună calitate, am învăţat să fiu atent la tot felul de lucruri, de la partea politică la partea socială. Şi mi s-a părut caraghios că, dincolo de cenzură, cei care cîntau nu prea aveau mari subiecte, nu prea spuneau mare lucru. Chiar dacă muzical erau lucruri interesante, textele lor erau nişte pretexte ca să cînte, nu mă atrăgeau. De aici a pornit joaca mea: hai să fac eu cîntece cum cred eu că ar trebui şi cum mi-ar plăcea mie să aud de la cei din jur. Din fericire, uite că a ieşit bine şi simplul fapt că vorbim acum în 2009 despre asta înseamnă că e în regulă ceea ce am făcut. Ce aţi realizat ca arhitect? Procentul de proiecte realizate în meseria noastră este destul de caraghios: din zece proiecte, dacă ai noroc, unul se şi face în realitate, nouă rămîn doar pe planşteă, ca desene. Lumea nu ştie că există aşa o cantitate de muncă care rămîne în sertar, nevalorificată. Simplu fapt că ai noroc să ai la activ şi nişte case care există fizic, în picioare, este grozav. Eu am avut marea baftă să lucrez cu nişte arhitecţi foarte buni " Viorel Simion, Zoltan Takacz, Ştefan Lungu, Călin Irimescu, Maria Ioana Mîntulescu, Radu Canciovici şi alţii " şi să avem şi clădiri care s-au făcut. Cel la care ţin în mod special este primul la care am pus şi eu mîna şi am lucrat puţin cînd eram student: Postăvăria Română, proiectată de Zoltan Takacz, Viorel Simion, Petre Ciuta şi Puiu Lungu. Clădirea există şi azi. La vremea aia, a fost o adevărată revoluţie din punct de vedere al arhitecturii. A fost, cred, una din puţinele " dacă nu prima clădire din Bucureşti " care avea cărămidă aparentă combinată cu faţada cortină de sticlă. Era de-a dreptul o obrăznicie, proiectul era atît de capitalist... La un moment dat a trecut pe acolo Tovarăşul Ceauşescu şi, cînd a văzut-o, a zis: "Cine a făcut urîţenia asta?”. Şi s-au trezit colegii mei la Arhitectură cu băieţii cu ochi albaştrii care au fost la doi paşi de a-i băga în puşcărie şi i-au pus peste noapte să facă un proiect "frumos”, adică aşa cum îi plăcea lui tovarăşu’. Dar, din fericire pentru casă, costa atît de mult încît nu şi-au permis să o refacă, aşa că a rămas neatinsă. Dar i-au schimbat traseul lui Ceauşescu ca să n-o mai vadă. Chiar aşa s-a întîmplat! (rîde) Dup-aia au mai fost tot felul de case. Mie în general mi-a plăcut să lucrez case de locuit, case pentru oameni, micuţe. Nu mi-a plăcut să mă bag la proiecte mari şi fiţoase. Majoritatea sînt case particulare ale unor oameni, şi ei nu vor neapărat ca asta să ajungă în ochii publicului, pentru că, după aceea, păţesc ca Alifantis: după ce i-am făcut eu cîntecul "Piaţa Romană numărul 9” a trebuit să se mute de acolo pentru că a aflat lumea unde stă. "Prima mea bandă desenată a fost cu cowboy şi indieni” Predaţi la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. Cum sînt studenţii de la arhitectură din ziua de azi? Au aceeaşi vîrstă pe care o aveam şi eu cînd eram în anul respectiv. Asta nu s-a schimbat. Întotdeauna există studenţi foarte interesaţi de meserie, există chiulangi, nu s-a schimbat nimic. Serios. Mi se pare că au avantajul enorm al accesului la informaţie, pe care noi nu-l aveam. În acelaşi timp, au şi avantajul de a putea face schimb de experienţă cu facultăţi din străinătate, ceva ce nu se întîmpla cînd am făcut eu facultatea. Pentru că mulţi dintre studenţi sînt buni, ei sînt de multe ori solicitaţi de cei din străinătate şi rămîn acolo. Sau cîştigă burse. Asta spune foarte multe despre şcoala noastră, şi eu mă bucur foarte tare. Dar nu ştiu să deseneze, dacă e să ne luăm după motoul cărţii dvs. Desen şi arhitectură: "De ce să ne mai chinuim şi să desenăm, cînd există computerul?”... Nu. Aia a fost aşa, un fel de glumă de început, pentru că foarte mulţi au impresia că computerul poate să rezolve ceva ce n-ai tu de la Dumnezeu, ceea ce evident e o greşeală. Dar n-ai cum să înţelegi asta de la început, pînă nu te loveşti cu capul. Computerul este o unealtă care, evident, cînd a apărut a ajutat foarte tare şi a revoluţionat felul de a face lucrurile. Dar asta nu înseamnă că înlocuieşte creativitatea şi inventivitatea celui care e acolo, la tastatură. Desenul este un instrument foarte interesant de cunoaştere şi de dezvoltare artistică, şi asta nu poate să o înlocuiască nici un computer, niciodată. În volumul Petală, pe paginile cu versurile cîntecelor sînt tot felul de desene care aduc a personaje de benzi desenate. Un şoarece, o oaie. Ştiu că aţi făcut şi benzi desenate... N-am mai făcut în ultima vreme. Alea sînt aşa pentru că sînt chiar ciornele mele. Am vrut să facem un album care ilustrează cîntecele acestui disc şi am zis că, decît să scriem versurile aşa, pur şi simplu, e mai frumos să scanăm chiar ciornele. Una e făcută chiar pe o pagină de la o revistă dintr-un avion, cînd mergeam la mătuşă-mea în America. Prima bandă desenată pe care am făcut-o a fost cu cowboy şi indieni. Cred că eram încă în şcoala generală. Dar a fost desenată în creion şi nu mai există demult, pentru că la vremea aia nu m-am gîndit să o fac în tuş ca să o păstrez. Culmea e că n-am făcut nicio bandă desenată cu caricaturi sau de umor, aşa cum sînt astea pe care le mîzgălesc. De obicei, alea apar pe foi pentru că nu pot să scriu cîntecul de la cap la coadă. Îmi vin nişte idei, scriu, şi pe urmă fac o pauză, mă gîndesc. Şi cînd mă gîndesc, desenz pe acolo tot felul de chestii. Figura aia cu creion în mînă şi cu floare sînt eu, e un fel de semnătură a mea. Şoricelul şi cioara deja apar de mult pe tot felul de discuri. Mai de curînd a apărut şi oaia care, evident, e de la Micul Prinţ, chiar dacă pare mai obraznică decît e acolo. Mă joc eu acolo cu pixul pe hîrtie. "Compun cîntece tot timpul” Spuneţi că în arhitectură, din zece proiecte, doar unul se finalizează. Şi în muzică, compuneţi 40 de piese şi doar 10 sau 15 ajung pe album... Da. Dar oricum le scriu pentru că-mi face mie plăcere să le scriu. Pe de altă parte, e mult mai bine să ai multe cîntece decente din care să-ţi permiţi să le alegi pe cele care sînt cu adevărat bune. În ultima vreme, de cînd există tehnologia asta digitală, s-au reeditat şi se reeditează în continuare tot felul de materiale, în special din perioada anilor ’60. Descoperă ei prin pivniţe tot felul de benzi şi apar tot felul de bonusuri: discul X la care au mai găsit ei patru cîntece într-un sertar. Cînd asculţi la modul serios discul, în cele mai multe cazuri observi că alea patru nu prea meritau să fie pe disc şi de-aia le-au lăsat ei acolo în sertar, nu că le-a fost lene. Eu încerc nici măcar să nu imprim aceste piese care nu cred eu că sînt destul de bune. Am avut o perioadă în care am imprimat foarte multe chestii şi, la ora actuală, chiar îmi pare rău, pentru că multe dintre ele n-au ce să caute acolo. Nu vorbesc de discurile care au apărut oficial, ci de nişte discuri care au apărut în perioada ’90-’98, în tiraje foarte mici, pe care am tras tot felul de chestii care atunci mie mi se păreau grozave. Acum, ascultîndu-le, mă gîndesc de ce am tras eu chestia aia, de ce am pierdut eu vremea? Eu cred că e imperios necesar pentru un artist să aibă grijă de calitatea a ceea ce oferă publicului. Această calitate nu poate să existe decît cu foarte multă muncă invizibilă în spate. Că desenezi, că faci cîntece, că scri piese de teatru, că pictezi " zilnic trebuie să te antrenezi, ca un sportiv de performanţă. În clipa în care nu faci asta, chiar dacă nu e evident, se simte în ceea ce faci că ai pierdut cumva îndemînarea, că nu mai eşti în ritm. Şi eu oricum fac cîntece tot timpul. Nu chiar zilnic, dar de cîte ori îmi vine o idee bună, o pun pe hîrtie. Pe urmă, cîntecele care cred că sînt bune le pun de-o parte. Apoi vin prietenii şi fac ei selecţia, pentru că n-am cum să fiu obiectiv. Mie îmi plac toate oricum, că le-am făcut eu. Aşa că ce ajunge pe disc este filtrat de cel puţin două ori, dacă nu de trei ori, şi şansele sînt ca materialul să fie cu adevărat bun. Să aibă măcar ceva valoros. Cum de aveţi atîtea idei? Nu ştiu. Aici se potriveşte un citat pe care l-a spus John Lennon demult, în ’64 sau ’65, cînd l-au întrebat reporterii care e secretul formaţiei Beatles. A spus: "Păi dacă aş ştii, i-aş angaja pe unii, le-aş spune ce să facă şi eu aş sta acasă şi mi-aş număra banii.” Sigur că era o glumă. Dar probabil că dacă te antrenetzi, ideile îţi vin. Dacă nu te antrenezi, îţi vin mai rar. De ce scrieţi majoritatea cîntecelor în America, la mătuşa dvs. din Key Biscane? Cele mai multe cîntece " sau măcar o parte din ele " sînt făcute acolo dintr-un motiv foarte simplu. E o perioadă de vacanţă în care am mult mai multă linişte decît aici. Acolo nu am de făcut nimic. Chiar dacă aici fac lucrurile care-mi plac, ele presupun o cantitate de timp şi o cantitate de energie investită în ele care nu poate fi investită în a face cîntece. Dacă mătuşă-mea ar fi stat la Călăraşi, aş fi făcut cîntece la Călăraşi probabil. Sigur, am mare noroc că nu stă la Călăraşi, ci stă în Key Bicane, în Miami. E mai frumos, schimbi total lumea. Tot ce se adună între timp, cînd ajung acolo în vacanţă trece pe hîrtie. De fapt, lucrurile se adună şi în timpul în care eu nu scriu cîntece, dar nu apucă să apară pe hîrtie sub formă finală. Nu e alt secret. "Chiar sînt norocos” Peste tot scrie că sînteţi arhitect, cîntăreţ, scriitor, poet, traducător, membru în uniuni, comitete şi comisii. Aveţi timp pentru toate? Păi, nu sînt căsătorit. (Rîde) Am din start mai mult timp liber. E o glumă, bineînţeles, nu cred că asta e. Cred că pentru ce-ţi place îţi faci timp întotdeauna. Atunci cînd faci o meserie care nu-ţi place, ţi se pare că e o corvoadă, n-ai timp şi de abia aştepţi să pleci de la serviciu. La mine nu e cazul. Nici la arhitectură, nici la desenat, nici la cîntat, nici la nimic. La un moment dat eram cu cineva într-o excursie şi pe la trei noaptea s-a trezit şi m-a întrebat "Ce faci?”. Zic: "Mi-a venit o idee şi fac un cîntec.” "Cum?”. "Da, m-am trezit din somn, zece minute, o pun pe hîrtie şi mă culc la loc.” N-a crezut. Cînd s-a uitat pe hîrtie a zis: "Dar cum se întîmplă lucrul ăsta?” "Crede-mă că nu ştiu. De multe ori nu mă trezesc deloc noaptea, de multe ori mă trezesc, mă întorc pe partea cealaltă şi mă culc la loc. Acum m-am trezit cu chestia asta în cap, care mi s-a părut interesantă, şi normal că am pus-o pe hîrtie, că poate o uit pînă mîine dimineaţă. Sau se duce, dispare.” Zona aceasta a creaţiei e atît de frumoasă, dar, din păcate, nu poţi să o împărtăşeşti cu adevărat cu nimeni. Cuvintele n-o să reuşească niciodată să povestească ce simţi atunci cînd ideea asta care vine din nimic " nu ştii de unde-ţi vine, de acolo de sus, evident, de undeva " începe să prindă formă în tine şi să te izbească, să zică "Scoate-mă afară, ce stai? Leneşule! Pune mîna!”. Foarte frumos. O simte şi publicul, dar doar parţial. Partea asta atît de frumoasă este atît de intimă că nu poţi s-o împărtăşeşti cu absolut nimeni. Ar fi foarte frumos dacă s-ar putea da în jur, dar nu se poate. Ăsta e cadoul pe care îl primeşti cînd îţi dă Dumnezeu talent. Aţi declarat în mai multe interviuri că sînteţi foarte norocos. În ce constă norocul dvs.? În orice. Chiar sînt norocos. O să povestesc o întîmplare din studenţie: Apăruse o carte de pictură, tipărită extraordinar, în Uniunea Sovietică. Eu n-aveam bani. Costa mult. O sută şi ceva de lei, care la vremea aia era enorm. M-am întîlnit pe stradă cu un avocat care locuia în blocul în care stăteam şi eu în gazdă în Bucureşti. "Ce-i cu tine, că nu te-am văzut niciodată supărat? Ce ţi s-a întîmplat?”. "Nu mi s-a întîmplat nimic. De fapt e o tîmpenie, sînt alţi oameni care au chestii grave şi eu mă supăr aşa...” "Dar ce s-a întîmplat?”. "Păi uite: am văzut o carte pe care mi-ar fi plăcut foarte tare să o iau, o carte de pictură, şi n-am banii ăia.” Şi el zice: "Vorbeşti serios?”. "Da!” Se uită în jur, sună la o uşă, deschide unul: "Să trăiţi!”. "Sînt cu domnul care trebuie să facă o chestie, scoate imediat 200 de lei şi dă-i.” "Da, imediat”, zice ăla. Eu nu înţelegeam nimic din ce se întîmpla. Omul îmi dă 200 de lei. "Bine, şi ne vedem la proces”, zice avocatul. "Da, da, bineînţeles.” Pac! Închide. Îmi zice: "Un nenorocit, un hoţ. Du-te şi cumpără-ţi cartea.” (Rîde) Oare nu înseamnă că sînt norocos dacă mi se întîmplă aşa lucruri? a consemnat Maria BERCEA
